POLITICĂ MONETARĂ Trei bănci centrale, trei decizii diferite

Trei bănci centrale au ţinut ieri şedinţe de politică monetară - Banca Centrală Europeană (BCE), Banca Angliei (BOE) şi Banca Naţională a Cehiei (BNC). Din aceste şedinţe s-a ieşit public cu trei tipuri de decizii relativ diferite: BCE a decis să continue să tempereze din nou aşteptările privind majorările de rate de dobândă pe viitor, în ciuda confirmării din partea preşedintei Christine Lagarde că rata inflaţiei ar putea să se situeze pentru ceva mai mult timp peste ţinta băncii centrale din zona euro, BOE a decis să majoreze dobânda de politică monetară cu 0,25% la 0,5% (au fost 4 voturi din 9 pentru o majorare de 0,50 de puncte de bază a ratei-cheie), în condiţiile în care inflaţia este la un maxim al ultimelor decenii, iar Banca Cehiei a decis o nouă majorare de 0,75%, la o dobândă-cheie de 4,5%, nivel mai mult decât dublu comparativ cu dobânba-cheie din România. Totodată, BOE a decis să înceapă reducerea bilanţului în ideea restricţionării lichidităţilor din economie.

Cele trei decizii arată abordările divergente ale băncilor centrale asupra procesului de întărire a politicilor monetare. În timp ce în Europa nu există un cadru fiscal comun şi politica monetară rămâne elementul central pentru menţinerea solvabilităţii multor state - Lagarde a încercat ieri să calmeze pieţele bondurilor suverane unde s-au înregistrat creşteri impresionante ale randamentelor -, în Marea Britanie şi în Statele Unite se face trecerea agresivă la o politică monetară mai puţin acomodativă, cu o intensitate însă deloc similară celei implementate în ultimele luni în Cehia.

Banca din Cehia a fost de altfel una din cele mai agresive bănci centrale din lume în condiţiile în care lupta cu inflaţia pare cu adevărat o prioritate, inflaţie care pe luna ianuarie este aşteptată la o rată anuală de peste 9%, situaţie similară celei din România. Cehia nu este însă în aceeaşi situaţie macroeconomică a României, care mai degrabă seamănă cu una din ţările din zona euro care nu îşi permite o creştere prea rapidă a dobânzilor având în vedere nivelul deficitului bugetar, fragilitatea economiei şi creşterile imense de preţuri din sfera produselor energetice (preţuri ale căror creştere reprezintă circa două treimi din inflaţia locală).

Toate aceste bănci centrale se confruntă însă cu elemente de incertitudine şi cu "trade-off"-uri dificile. În SUA o întărire prea agresivă a politicii monetare ar putea duce la explozia bulei speculative din pieţele financiare cu efecte recesionare (şi deflaţioniste, acesta fiind mandatul Fed la o inflaţie de 6%), în timp ce în Europa mare parte din inflaţie provine din creşterea preţurilor energiei electrice şi gazelor naturale, preţuri care nu pot fi controlate prin intermediul politicii monetare. Ca exemplu, în ciuda semnalului politicii monetare din Marea Britanie, facturile la energie ale britanicilor sunt aşteptate să crească cu 54% în luna aprilie, conform anunţului de ieri al reglementatorului Ofgem. Asta înseamnă că consumatorii casnici din Marea Britanie vor plăti cu 693 de lire mai mult pe factura la energie faţă de anul trecut.

De asemenea, în congresul american, nominalizaţii administraţiei Biden pentru posturile vacante din Federal Reserve au declarat ieri că lupta cu inflaţia este cea mai importantă provocare actuală a băncii centrale. Riscurile la adresa stabilităţii sistemului financiar nu sunt nicăieri mai mari decât în Statele Unite: o recesiune în America ar pune capăt redresării economiei globale, care oricum a pierdut din momentum în finalul lui 2021 şi începutul lui 2022 inclusiv în contextul noului val pandemic cu varianta Omicron a coronavirusului. Dar situaţia actuală a inflaţiei din SUA pare întocmai rezultatul politicii Fed de tolerare a inflaţiei pe parcursul ultimelor trimestre. Practic Fed-ul a picat în propria capcană, iar acum singura modalitate a sa de a calma puseul inflaţionist este prăbuşirea pieţelor şi a economiei.

Zona euro se confruntă de asemenea cu o inflaţie neconvenţională şi BCE pare neconvingătoare când încearcă să păstreze credibilitatea naraţiunii inflaţiei tranzitorii. Traderii din zona euro au început, de altfel, să includă în preţuri două majorări ale dobânzii-cheie de către BCE în 2023 (martie şi iunie 2023), un scenariu ce pare totuşi puţin ridicol având în vedere inflaţia de 5,1% raportată pentru luna decembrie. BCE este singura bancă centrală din lumea dezvoltată care până ieri a continuat să susţină că actualul puseu inflaţionist este tranzitoriu (Fed a renunţat la cuvântul tranzitoriu pentru caracterizarea inflaţiei în finalul lui 2021).

Chiar dacă drumul băncilor centrale pare relativ diferit, destinaţia este aceeaşi, iar anul curent se poate transforma din anul încheierii pandemiei şi al finalizării redresării economice în anul stagflaţiei sau al recesiunii provocate de băncile centrale pentru calmarea inflaţiei. În ceea ce priveşte România, ţara noastră continuă să se afle în categoria ţărilor care sfidează dinamica inflaţionistă pentru păstrarea echilibrelor şi aşa precare din economia românească. Devine de altfel tot mai clar că anul 2022, pentru toţi politicienii, bancherii centrali şi toate economiile lumii, va fi definit de reacţiile la acest nou "zeitgeist" pe care îl reprezintă inflaţia.