Politica şi justiţia

Execuţia lui Saddam Hussein, în loc să închidă definitiv capitolul vieţii politice a unui dictator, clădită pe înşelătorie, trădare, forţă şi represiune exercitată discreţionar, a des­chis unul nou, postum. Un capitol cuprinzînd, deocamdată, mai mult întrebări decît răspunsuri.

Prima, pe care şi-au pus-o îngrijorate autorităţile de la Bagdad, a fost cine şi-a permis să ofere publicului o versiune necenzurată a momentului dramatic al executării sentinţei de condamnare la moarte prin spînzurare. După primele investigaţii, pare să existe un răspuns, dar problema este, într-un fel, rău pusă. Întrebarea este: Cu ce imagine iese din scenă un personaj de genul Saddam şi cine este res­ponsabil de administrarea ei? Autorităţile care l-au condamnat? El însuşi, dacă i s-ar da o şansă să facă această alegere? Sau altcineva, oricine altcineva, care a avut posibilitatea să deţină imagini ale momentului final? Ar fi fost mai bine dacă pe "retina lumii" ar fi rămas imprimate imaginile lui Saddam în boxa acuzaţilor, primind cu o bună doză de incredulitate şi teamă sentinţa condamnării sale la moarte? Ori imaginea lui în celula condamnaţilor? Era urcarea pe eşafod o imagine mai puternică a sfîrşitului? Adevărul este că această bătălie pentru a controla "ultima imagine" este pur şi simplu inutilă. Oricît de mare ar fi încărcătura simbolică şi şocul produs de imagini, memoria umană funcţionează altfel decît o rece videotecă. Oamenii lucrează neîncetat asupra memoriei lor, cea mai mare parte a timpului fără să fie conştienţi de acest lucru, iar imaginea ultimă, oricare ar fi aceea, este mereu "prelucrată", mereu alterată, uneori pînă la înlocuire. Cît despre simbolistica asociată, ea se poate la fel de bine schimba din negativ în pozitiv şi invers, de mai multe ori de-a lungul timpului, fără ca oamenii să acuze neapărat contradicţia inerentă a procesului.

Dacă imaginea în sine nu este importantă, decît poate pentru cîteva momente, cu adevărat semnificativ ar fi răs­punsul la întrebarea: trebuia sau nu să fie executată sentinţa? Juridic este clar. Singurul lucru care putea fi amînat, cu două săptămîni, era data punerii în aplicare. Politic, însă, lucrurile sunt mai complicate, dacă ţinem cont de faptul că între Preşedintele şi Primul ministru al Irakului pare să fi existat o marcată diferenţă de opinie. Cel de-al doilea şi-a utilizat prerogativele precipitat, sub imperiul unei presiuni. Putea foarte bine să fie presiunea dorinţei de a încheia definitiv capitolul Saddam. Putea să fie presiunea creată din afară. Putea să fie presiunea unei nesiguranţe privind viitorul şi teama ca nu cumva circumstanţele istorice, oricît de improbabil ar părea scenariul, să-l transforme pe Saddam din acuzat în acuzator.

Mergînd pe firul logic, o seamă de întrebări vor fi puse în legătură cu procesul şi sentinţa lui. Procesul era desigur necesar, dar a fost el "un act de justiţie" sau mai degrabă "un act justiţiar". Oricît s-au străduit autorităţile irakiene să res­pecte normele pentru ca procesul să nu poată fi contes­tat pe formă, de altfel mulţi experţi internaţionali consideră că puţine lacune se pot găsi în această privinţă, imaginea dominantă, imposibil de înlăturat, este aceea a "învinsului judecat de învingători". Un proces cu deznodămînt prestabilit. Un simulacru juridic avînd ca unică finalitate momentul execuţiei. Chiar dacă a fost corect juridic, procesul "învinsului" pare să fie mereu "incorect" pentru cei mai mulţi dintre spectatori. Sentinţa execuţiei prin spînzurare a ridicat şi ea întrebări. În secolul XXI, procedura pare, deopotrivă occidentalilor şi musulmanilor, una barbară, degradantă, inumană. Puţine ţări "civilizate" recurg la o asemenea soluţie "tehnică". De ce a fost ea introdusă în legislaţia "noului Irak"? Destinatarul evident a fost chiar Saddam. Scenariul acesta nu face decît să accentueze dimensiunea justiţiară a condamnării, dar diminuează, în acelaşi timp, dimensiunea "de drept". Desigur, la mijloc sunt multe prejudecăţi culturale. Ideea că moartea prin "introducerea forţată în corp a unor proiectile de mare viteză" este mai "umană" decît cea prin "secţionarea medulară la nivelul complexului vertebral axis-atlas", produsă de spîn­zurare, este o temă de medicină. Crescuţi în "cultul tehnicităţii", unii dintre legislatorii americanii, de exemplu, cred că moartea prin injecţie letală este mai "acceptabilă" uman, decît scaunul electric. Spînzurătoarea, în schimb, este infamantă! Toată această "dezbatere" lasă în umbră întrebarea de fond: este sau nu acceptabilă, la nivelul nostru de civilizaţie planetară, condamnarea la moarte? În ce măsură obiectivele procesului prin care sunt incriminate şi condamnate abominabilele fapte ale acuzatului - indiferent că s-au săvîrşit sub specie politică sau de drept comun - sunt servite de sentinţa condamnării la moarte? Nu este mai raţional ca cel condamnat să sufere în viaţă condiţia de prizonier fără scăpare al propriilor fapte? Nici justiţia, nici religia şi nici experienţele culturale nu au un răspuns definitiv şi radical. Deşi viaţa, ca bun suprem, nesupus autorităţii lumeşti, este afirmată etic, religios şi de drept, inclusiv de Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, politica, religia şi justiţia sunt în continuare utilizate pentru a justifica gestul de a lua viaţa semenului.

În cazul extrem al condamnării dictatorilor, sentinţa morţii, oricît de justificată este ea şi oricît de "umană" tehnica de aducere la îndeplinire, nu rezolvă nici problema ispăşirii, nici pe cea a reparării relelor şi suferinţelor cauzate celorlalţi. Politica şi justiţia apelează la un soi de expedient, în încercarea disperată de a-şi acoperi propriile slăbiciuni în faţa forţei hipnotice, răvăşitoare şi dis­creţionare a dictatorilor pe care i-au creat.