Politică şi politici

Natura, iar nu Guvernul, dă alarma: în România, politica a asfixiat politicile. Viitura de pe Dunăre care distruge dig după dig, dezvăluie, odată în plus, lipsa de vocaţie civică a politicienilor români. Prea multă zarvă, prea mult război mediatic, cu mult prea puţine efecte. Faptul că în ultimii 15 ani în România s-a făcut politică, dar nu s-au realizat politici, costă. Politicile publice lipsesc. Viziunea pe termen mediu şi lung nu există. Aproape totul este improvizat. La orice nivel de guvernare, de la comună la stat, politicile publice au fost sacrificate pe altarul politicii de partid. Rînd pe rînd, satele sînt inundate, dar şi în al 12-lea ceas reacţia este palidă. Nu pentru că mobilizarea resurselor nu ar fi suficientă, ci pentru că interesul public este în continuare victima celui privat. În timp ce miniştrii, îmbrăcaţi în salopete demonstrative, sînt la locul dezastrelor, zvonurile vorbesc despre sacrificarea aşezărilor umane pentru a proteja afacerile primarilor, consilierilor judeţeni sau politicienilor. Şi dacă oamenii refuză să-şi părăsească gospodăriile în ajun de Paşti, cerînd măsuri alternative, răspunsul autorităţilor nu este protejarea proprietăţilor, ci evacuarea forţată. Retorica proprietăţii se prăbuşeşte în faţa realităţii mafiilor transpartinice care dau tonul în zona rurală. Mai mult ca sigur, zvonurile vor cîştiga bătălia cu politicienii, iar imaginea unei calamităţi gestionate în interesul clientelelor va triumfa. O slabă compensaţie simbolică pentru a sancţiona incapacitatea administrativă şi corupţia.

Obsedate de controlul resurselor, specializate în vînătoarea de posturi, partidele nu pot încuraja politicile publice. Politizarea administraţiei, politică de stat încă dinainte de 1900, îşi face cunoscute consecinţele. Politicile publice ar fi presupus un efort conceptual care depăşea specializarea precară a multor politicieni. Gîndită ca formă de realizare a intereselor generale, politica publică punea în discuţie o viziune, o metodă şi un mecanism de evaluare a rezultatelor. Prea complicat. Nu e de mirare că binele public a fost abandonat pentru mult mai concretul bine de grup. În cel mai bun caz, politicile publice în România au un caracter represiv şi reactiv, ca răspuns la crize, iar nu unul proiectiv şi de reducere a riscurilor. Căci o politică publică nu poate fi în exclusivitate rezultatul acţiunii guvernamentale. Ea presupune consultarea unui număr mult mai mare de actori ce sînt afectaţi de proces şi pot astfel interveni în cunoştinţă de cauză la elaborarea unei decizii. Pentru membrii partidelor politice ce au fost paraşutaţi în diferite poziţii situaţia formulă nu are sens. Tocmai pentru că politicile publice presupun un proces sistematic de reglementare şi rezolvare a situaţiilor problematice în cadrul unei colectivităţi cu sprijinul acesteia, ele nu pot fi promovate şi aplicate. Mecanismul politic autohton nu recunoaşte rolul politic al colectivităţii, al grupurilor civice. Cînd consultarea are totuşi loc, dacă nu este formală, este rezultatul unor presiuni şi rezolvă o problemă punctuală. Nici legea transparenţei din 2003, care obligă la consultare înaintea oricărei decizii, nici Hotărîrea de Guvern din 775 din iulie 2005 nu a modificat situaţia. Şi poate nu ar fi grav dacă lipsa politicilor publice nu ar avea consecinţe dramatice.

Iluzia că politica este apanajul strict al politicienilor, că nu ne priveşte şi, oricum, nu o putem influenţa, se întoarce împotriva noastră. Căci politica vizează acţiunile colective cărora nu ne putem sustrage decît dacă alegem varianta lui Daniil Sihastrul, sau, şi mai sigur, a lui Robinson Crusoe. Starea digurilor de la Dunăre nu era doar apanajul autorităţilor, căci nu ele erau apărate de acestea. Comoditatea civică sau frica se plătesc, mai devreme sau mai tîrziu. Căci trecerea de la politica de partid la politici publice nu se face de la sine. Nici o reformă nu a fost rezultatul unei generaţii spontane. Nici o organizaţie, cu atît mai puţin partidele politice, nu este dispusă să se schimbe fără un mediu care să o forţeze. Aşa că saltul de la politică la politici depinde şi de noi, de mine, cel ce scriu, dar şi de tine, cititorule.