Politicienii spun una... oamenii vor alta

Supus unui referendum, Tratatul de asociere UE-Ucraina a căzut la lecţia de olandeză. Este adevărat, abia s-a trecut de pragul critic de 30% pentru participarea la vot. Este adevărat, din cei care au votat aproape 40% au fost "Pentru". De unde rezultă că cei circa 60% votanţi împotriva Tratatului reprezintă opinia a mai puţin de 1 din 5 olandezi cu drept de vot!!! Dacă aritmetica ar fi tot una cu aritmetica-electorală ar trebui să dăm pagina şi să ne vedem de treburile noastre. Doar că, cele două sunt instrumente de înţelegere a realităţii foarte diferite în logica de funcţionare, iar, pe cale de consecinţă, şi în semnificaţia rezultatelor ieşite din maşinăria de socotit. Guvernul Olandei, care a acceptat tratatul şi se pregătea să-l ratifice în Parlament, a primit o palmă usturătoare şi va fi obligat să facă ceva, astfel încît prăpastia dintre ce spune el şi ceea ce vor olandezii să se mai micşoreze puţin; în orice caz, să nu mai pară atît de hidoasă şi larg căscată. Exemplul nu este nici pe departe singular. Constituţia Uniunii Europene, actul care ar fi avut o şansă să aducă continentul mai aproape de finalizarea procesului integrării, care ar fi putut să ne scutească de bună parte din problemele pentru care astăzi nici Bruxelles-ul, nici marile capitale ale Europei nu mai găsesc soluţii, ori le încearcă mereu pe cele care nu se potrivesc, a fost ratată într-o altă ţară fondatoare, Franţa. Şi, tot prin referendum!!! Ceea ce trebuia să fie un triumf pentru preşedintele Chirac, a devenit mucegăita piatră funerară aşezată peste cariera sa politică. Şi Danemarca s-a jucat cu un referendum, mai de multişor vreme, în urma căruia chiar şi-a luat catrafusele şi a ieşit dincolo de gardul împrejmuirii europene. În mai puţin de un an a făcut alt referendum şi s-a întors, nu aşa... de dragul jocului, ci pentru că nota de plată a ieşirii s-a prăvălit pur şi simplu peste firmele daneze, care au sponsorizat apoi, politic şi financiar, organizarea celui de al doilea referendum, susţinînd, desigur, partida "Vrem înapoi în UE"!!! Scoţia s-a jucat şi ea de cîteva ori de-a referendumul, pentru ruperea Marii Britanii. Acu mai an, întrega elită politică de la Edinbourgh era convinsă că, de data asta, nu mai poate rata. Va da cu tifla Londrei şi îşi va vedea de treabă fără să mai depindă de jocul politic de la Westminster, rămînînd membră a UE. La vot, în loc de DA a ieşit, însă, NU! Departe de a mai fi vreo excepţie, sindromul "Politicienii spun una... oamenii vor alta" a devenit un fel de boală a secolului! Din Albania şi Bosnia, pînă în Rusia şi Statele Unite, oriunde poţi recunoaşte, fără nici un fel de greutate, semnele maladiei. Desigur, România nu poate, nu are cum, să facă excepţie. Ba, chiar, aş zice, la noi este o "tradiţie"! De două decenii şi jumătate, oamenii vor un alt fel de viaţă, una nu neapărat mai bună în sens strict material, ci care să le permită să fie şi să se simtă "Oameni", cu Libertatea, cu Drepturile şi mai ales cu Şansele lor de a trăi, nu neapărat pe culmile fericirii, dar măcar mulţumiţi. Şi, toată lumea ştie cu cît de puţin se mulţumesc, la noi, oamenii!!! Au primit în schimb, de la politicieni, o lungă, aberantă şi nefastă grămadă de "reforme", în urma cărora s-a realizat un singur lucru: consolidarea noii clase de "parveniţi ai tranziţiei" şi a instrumentelor prin care îşi asigură dominaţia asupra mecanismelor guvernamentale, administrative, ale ciordelii în stil mare şi, desigur, ale reprezentării democratice! Incongruenţa a atins, dacă nu a trecut deja dincolo de pragul destructurării sociale. Politicienii zic, cu toţii, că se luptă cu corupţia, ca şi cînd ar fi vorba despre altcineva, nu despre ei (!!!), oamenii sunt gata să îi voteze pe la primării şi chiar prin Parlament, pe cei mai corupţi dintre ei!!! Ştirile abundă de mega "afaceri" pe spinarea statului, din care se fură cu milioanele şi zecile de milioane dintr-un foc, oamenii se comportă ca şi cînd ar fi vorba despre milioanele marţienilor, nu cele stoarse din buzunarele lor, zi de zi şi ceas de ceas, de o armată tot mai mare de zapcii, păzitori ai zapciilor şi supra-zapcii ai statului. Oamenii se plîng de datoriile insuportabile la bancă, iar ca o noutate avem şi asocieri ale prea-îndatoraţilor care încearcă să-şi cîştige dreptul la supravieţuire, măcar prin intermediul instanţelor de judecată. Nimeni, însă, nu pare interesat să reacţioneze faţă de mega-uzina îndatorării colective, permanente şi tot mai adînci, la butoanele căreia se aşază rînd pe rînd guvernele României, de două decenii şi jumătate, secondate de vreun deceniu şi mai bine de toate autorităţile locale, de la consiliile şi primăriile de comună, la cele de judeţ. România se cufundă, zi de zi, într-o mare de îndatorare, care a trecut deja binişor pragul de 100 de miliarde de euro, cu perspective cît se poate de "stabile"; adică nimic nu pare să ne mişte de pe calea îndatorării, pe care ne duc oamenii guvernărilor noastre anapoda. Iar, cel mai puţin se simte tocmai reacţia celor pe spinarea cărora cresc aceste datorii. Exemplele pot fi continuate fără să ne temem că infinitatea timpului ne-ar putea apropia măcar de pericolul epuizării listei!

După ce am descris simptomele bolii, poate nu ar fi lipsit de rost să încercăm să desluşim măcar cîteva elemente de etiologie!

Dintre cauzele importante ale maladiei, cea mai evidentă este disoluţia masivă a elementului "răspundere", esenţial în compoziţia gestiunii proceselor politice. Atît oamenii, cît şi guvernanţii lor, se întîlnesc tot mai rar şi mai deloc cu răspunderea asociată, în mod normal, faptelor şi consecinţelor sociale ale faptelor lor. Oamenii, cu răspunderea pentru alegerile pe care le fac în spaţiul politic, cu modul în care gestionează bucla de control asupra exerciţiului guvernării, prin intermediul mandatelor electorale; cei care ajung la guvernare cu răspunderea juridică şi materială, ca să nu mai spun de cea politică şi morală pentru faptele lor de guvernare. În lumea democraţiilor bolnave, ale post-modernităţii, guvernarea reprezentativă a devenit un fel de joc "cu răspundere limitată", ori mai degrabă o activitate care nu angajează decît rar şi întîmplător răspunderea participanţilor. Cum s-a ajuns aici este o poveste ceva mai lungă, care nu încape într-un editorial! Suficient este să spunem că şi acolo unde "statul de drept" nu este chiar o vorbă goală, legea a ajuns atît de flexibilă şi manipulabilă în mîna tot mai expertă a politicienilor, încît, consecinţele ei nu-i mai ating aproape de loc.

A doua cauză este strîns legată de acest proces de "ludificare" a politicii, iar despre ea vorbesc deja cărţi întregi de analiză a ceea ce se cheamă "transformarea politicii în spectacol". Efectul dezastruos, aici, este modificarea radicală a criteriilor de alegere a celor cărora le este dat mandatul de guvernare, în sensul slăbirii criteriilor de performanţă socială şi a întăririi, a prevalenţei criteriilor non-semnificative - de la înfăţişare fizică, la capacitatea de a "tracta" interesele unor grupuri de influenţă şi de putere care se reprezintă pe sine şi nu electoratul, în diversitatea sa.

A treia cauză, cu mult mai profundă, este întîlnirea politicii şi a oamenilor, deopotrivă, cu logica unei lumi în care evenimentele au părăsit de mult căile manifestărilor convenţionale, direct determinate şi relativ simplu direcţionabile. Complexiatea lumii globale, în care ne-am cufundat convinşi că este un alt lac, asemănător celui în care ne-am scăldat încă din copilărie, doar că ceva mai mare, nu este o vorbă goală. La tot pasul, lumea şi politica dau peste "triunghiuri ale Bermudelor", peste "lebede negre", peste fenomene care te lovesc înainte chiar să ai timp să le dai un nume. Deşi nimeni nu recunoaşte, instrumentele clasice ale politicii, chiar dacă ar fi mînuite de îngeri, nu de oamenii corupţi ai secolului XXI, tot nu ar putea face faţă furtunilor şi încercărilor la care este supusă corabia politicii. Este nevoie de instrumente, hărţi, corăbii şi cunoştinţe noi!

În sfîrşit, lumea lui "Politicienii spun una... oamenii vor alta" este rezultatul unui adînc Somn al Raţiunii, care a pogorît peste cea mai tehnologic-raţională dintre societăţile pe care istoria le-a cunoscut pînă acum. Este vorba despre somnul raţiunii morale şi, mai general, filosofice. Cu alte cuvinte, lumea post-modernităţii s-a mutat dintr-un cub, pe suprafaţa unei foi de hîrtie, a unei epiderme! Am pierdut acea dimensiune a realităţii care dădea profunzime Existenţei şi proceselor sale, inclusiv celor politice.