Poveste cu loc viran

Ce este, la urma urmei, acest Bucureşti, pentru care se dă o bătălie politică atît de încrîncenată? Pentru fiecare, altceva, desigur!

Pentru politicieni şi maşinăriile de stors averi din bani publici, care-i folosesc, el nu este decît o sursă binecuvîntată de "afaceri". Proceduri, uneori simple, alteori mai complicate, derulate cel mai adesea la limita legii şi mult dincolo de ea, prin care miliardele aruncate fără noimă în bugetele primăriei sunt transferate în conturile "cercurilor de interese", cum sunt numiţi primii 300 sau 500 de oameni care contea­ză în ceea ce se întîmplă prin şi cu România. Pentru o categorie încă şi mai restrînsă, foarte restrînsă de oameni politici, zece, cincisprezece, Bucureştiul este o trambulină. Din fotoliul de primar general, mai ales, se poate sări în scaunul de prim ministru sau de preşedinte, aşa cum experienţa recentă a consemnat; la noi, de două ori. Modelul acesta nu este nici chiar atît de nou, pe cît pare, şi cu atît mai puţin unul local. Oricine aruncă o privire prin Europa şi nu numai, va găsi povestea repetată, cu mici variaţiuni. E suficient să amintim doar cazurile din Franţa, Rusia, Italia, Polonia, unde mandatul de la primărie a fost transformat într-un tichet de acces în palatele prezidenţiale sau în cabinetele prim-ministeriale, din mari capitale europene. La asta a redus politica noastră un Oraş şi viaţa celor două milioane de suflete care sălăşluiesc în el. Totuşi, dincolo de politică nu este chiar un loc viran.

Ar mai fi un spaţiu arhitectural construit. Eclectic, prin natura dezvoltării istorice şi prea puţin reprezentativ, dacă-l compari, spre exemplu, cu patrimoniul arhitectural al Parisului, al Londrei sau al Romei. Totuşi, există o moştenire, fără de care identitatea Bucureştilor ar fi profund alterată, dacă nu cumva cu totul des­fiinţată. Ce se întîmplă cu ea? Ce au făcut cei care vin şi pleacă din scaunele primăriei pentru a păstra şi îmbogăţi aceas­tă identitate. NIMIC! Cu excepţia, care trebuie menţionată, a înrăutăţirii situaţiei şi aşa dramatice. Ca spaţiu construit, Bucureştiul este o juxtapunere, total disfuncţională, între zona istorică - centrală - care includea propria ei periferie, cîndva marcată de vechile bariere ale oraşului - Vergului, Moşilor etc., respectiv noua periferie creată de construirea marilor cartiere-dormitor - Drumul Taberei, Militari, Balta Albă, Crîngaşi etc. Zona veche avea două registre de construire - "Marile Bulevarde", conţinînd bloc-haus- urile anilor "30-"40 şi principalele clădiri administrative, de o reţinută monumentalitate, respectiv zonele de locuire, marcate în cea mai mare parte de case simple, fără etaj, cu mici curţi împrejmuitoare; ici şi acolo, doar, de cîte o vilă cu mai mult de trei apartamente şi două etaje. Nimeni nu spune că idealul de dezvoltare urbană a Bucureştilor constă în păstrarea acestor registre, sau că ele nu pot fi "mixate" cu noi formule arhitecturale. Oricine priveşte, însă, ce construcţii au răsărit în zona centrală a Bucureştiului nu poate decît să-şi smulgă părul din cap, în semn de iremediabilă disperare. Cu o singură excepţie, desigur, cea a arhitectului şef al primăriei şi a comisiilor de urbanism pe care le prezidează! Bucureştiul nu numai că este desfigurat local, dar nu se vede nici cea mai slabă urmă de preocupare pentru cum va arăta ansamblul, să zicem, de acum în 50 de ani! Cui îi pasă?!

O altă realitate, dincolo de cea la care politica a redus Bucureştiul este, desigur, cea a oamenilor trăitori în arealul său. Lor le-au rezervat "edilii noştri" o variantă îmbunătăţită a iadului, pe pămînt! Poluare de toate felurile şi dincolo de toate limitele acceptabile în aer, la sol, în subsol, în apă şi peste tot pe unde fiinţele umane au acces; drumuri desţelenite, pe care circulaţia este lăsată la voia întîmplării; distrugerea sistematică a spaţiilor verzi, a zonelor de recreere; un nivel al mizeriei stradale, la propriu, care este cu greu egalat chiar şi în cele mai dezmoştenite dintre oraşele Africii, Asiei sau Americii Latine. În acest "mediu urban", bucureştenii sunt liberi să fie cei mai bolnavi dintre locuitorii capitalelor europene, cei mai lipsiţi de servicii urbane, cei mai dezmoşteniţi în privinţa obiectivelor culturale şi, desigur, cei mai greu impozitaţi!

Desigur, am putea discuta şi despre realitatea economică a Bucureştilor, despre noua şi viguroasa "cultură de cartier", marcată de droguri, prostituţie şi violenţă, despre Bucureştiul bătrînilor sau al copiilor, despre zgomot şi stres şi cîte altele.

Politica vrea, însă, ca toate acestea să nu existe şi are puterea de-a le face să dispară din discursul public.

Bucureştiul este, din punc­tul de vedere al bătăliei alegerilor, nu o fiinţă colectivă, vie, nu un destin urban, nu o realitate cu istorie şi identitate, ci, mai ales, un loc viran. Unul în care Vulpea cea hoaţă îl îndeamnă pe Pinocchio să-şi îngroape cei cîţiva gologani, minţindu-l că peste noapte va creşte un pom de crengile căruia vor atîrna de zece ori mai mulţi bani decît a sădit el! Şi ştiţi care-i miracolul? Chiar cresc, dar banii îi ia mereu Vulpea!