Prăbuşirea în mizerie

Ieri, Institutul Naţional de Statistică ne-a dat în cap cu câteva cifre seci. Cea mai importantă este cea că rata inflaţiei ar fi ajuns la 15,3%, comparativ cu luna august a anului 2021. Iar BNR a majorat la 13,9% prognoza de inflaţie pentru finalul acestui an. De unde apar aceste mari diferenţe? De ce? Şi ce se întâmplă până la urmă cu viaţa românilor?

Din capul locului, fac precizarea că, în timp ce Institutul Naţional de Statistică ne oferă pur şi simplu cifre, e adevărat, cifre care, până la un punct, conţin şi ele estimări, Banca Naţională a României nu avansează pentru uzul opiniei publice şi celorlalţi utilizatori, inclusiv guvernanţi, decât simple estimări. Prima instituţie ne spune cum stăm, în timp ce a doua instituţie, extrem de importantă şi ea, ne arată mai degrabă cum vrem să stăm. De aici apare o deosebire care, dacă suntem realişti, ne îndeamnă ca mai degrabă să luăm în calcul informaţiile furnizate de Institutul Naţional de Statistică. Să traducem în cele ce urmează aceste informaţii. 15,3% inflaţie, în raport nu cu ceea ce ar fi normal să fie, ci cu situaţia din 2021, când deja România se afla în criză, reprezintă un procent pur şi simplu înspăimântător. Pentru că, atenţie, tot Institutul Naţional de Statistică ne informează că, la gaze, preţurile au crescut cu 70,64%, la cartofi cu 43%, iar la ulei cu 49,68%. Sunt doar câteva asemenea constatări, pe care ni le oferă statisticienii în termeni cât se poate de seci. Nu ştim, pentru că nu ni se spune, ce se întâmplă cu alte produse. Cum ar fi de pildă pâinea. Sau lactatele. Sau făina. Sau mălaiul. Sau medicamentele. Dar putem deduce fără a fi prăpăstioşi, că situaţia este cumplită. În sensul că viaţa de zi cu zi se scumpeşte în mod accelerat. Pentru absolut toţi cetăţenii acestei ţări. Pentru că toţi consumă aceleaşi produse. Şi, cel puţin aparent, banii tuturor, atâţia câţi sunt, se duc cam în aceleaşi direcţii. Direcţii de supravieţuire. În România, pentru că avem cel mai scăzut nivel din întreaga Uniune Europeană al veniturilor salariale şi al pensiilor raportat la Produsul Intern Brut, situaţia este ceva mai grea. În sensul că, pentru supravieţuire, cetăţenii acestei ţări alocă un procent mai mare din veniturile de care dispun. Şi un procent mai mic pentru alte beneficii pe care viaţa ni le poate aduce. Cum ar fi de pildă turismul. Sau distracţia. Din această perspectivă, procentul pe care tocmai ni l-a oferit Institutul Naţional de Statistică, de creştere galopantă a inflaţiei comparativ cu aceeaşi lună a anului precendent, este înspăimântător. El trebuie tradus în cu totul alţi termeni. Un pensionar sau un nepensionar, care este silit să supravieţuiască cu salariul minim pe economie sau cu un salariu cu doar puţin peste salariul minim pe economie, cheltuie cea mai mare parte a banilor puţini de care dispune fix pe produsele pe care le-am enumerat mai sus. Pe energie, pe produse alimentare şi pe medicamente, mai cu seamă în cazul pensionarilor. Acolo supravieţuirea costă mult mai mult. Acolo inflaţia reală este mult mai mare decât acel 15,3%. Acolo deteriorarea condiţiilor de viaţă, care, în cazul României, înseamnă condiţii de supravieţuire, este mult mai abruptă. Şi poate depăşi, dacă cineva este dispus să ne ofere cifrele reale, un procent de 50%. Este o depreciere în lanţ, aproape în progresie geometrică, a şanselor ca românii să supravieţuiască unei crize, care oficial încă nu s-a dezlănţuit.

Viaţa oamenilor este pusă în pericol. Viaţa tuturor românilor. Începând însă cu românii vulnerabili. Cei mai vulnerabili fiind vârstnicii. Şi familiile cu mulţi copii. Pentru că, tot în paranteză fie spus, de curând, Institutul Naţional de Statistică ne-a atenţionat că se măreşte decalajul dintre morţi şi nou-născuţi, într-o asemenea dinamică încât este posibil ca, într-o sută de ani, această ţară să rămână nelocuită de români.

Banca Naţională a României ne oferă o prognoză politică. Extrem de prudentă. Precizând că este vorba doar despre o simplă estimare. Conform BNR, prognoza de inflaţie s-ar fi majorat pentru finalul acestui an la 13,9%. Adică la 14%. Diferenţa faţă de INS de un procent şi ceva nu este semnificativă. În consecinţă, şi prognoza Băncii Naţionale este înspăimântătoare. Şi o putem analiza în aceeaşi cheie. Dacă ar fi să ne repetăm.

Deci stăm rău. Foarte rău. Aşa cum unii dintre noi am prezis şi am tot prezis de doi-trei ani încoace. Independent de pandemia de coronavirus, care nu se dezlănţuise, şi de războiul din Ucraina, care nu izbucnise. Pentru orice analist cu capul pe umeri din România, pentru orice persoană cât de cât şcolarizată, deprinsă să lucreze cu cifrele, a devenit limpede încă din primele luni ale întâiului Guvern "al său", când Klaus Iohannis a reuşit să aducă la Palatul Victoria un Executiv condus de PNL, că situaţia României se îndreaptă într-o direcţie greşită. Vă amintiţi? Vă amintiţi de câte ori eu şi alţii ca mine am avertizat că împrumuturile fără noimă, în sume exorbitante de bani şi cu o dobândă sângeroasă, probabil şi cu comisioane groase, însemnând "para-ndărăt", contractate de Guvernele Orban şi Cîţu, vor împinge România în buza prăpastiei? Vă mai amintiţi de câte ori am explicat că vine momentul în care băncile şi fondurile de investiţii vor mări exponenţial dobânzile în cazul României şi apoi vor refuza pur şi simplu să ne mai împrumute? Vă mai amintiţi de câte ori am încercat să avertizăm asupra pericolului ca, în final, o generaţie sau chiar două dintre copiii şi nepoţii noştri să fie silite să repare aceste uriaşe daune? Dacă nu, citiţi din urmă. Dacă da, vă rog să vă întrebaţi, aşa cum mă întreb şi eu acum, de ce victimele nu au reacţionat. De ce societatea a rămas inertă la asemenea semnale de alarmă.

Ce va fi mâine? Vor exista nenumărate victime. Va fi un soi de genocid mascat. Va fi o încălcare gravă a Constituţiei României, a Legii Fundamentale, care garantează supravieţuirea românilor şi o decentă asistenţă medicală. Şi ce vom face? Vom rămâne în continuare inerţi? Mămăliga refuză să explodeze? Dacă da, atunci ne merităm soarta. Dacă nu, haideţi să găsim o soluţie prin care, măcar în ultimul moment, să evităm să ne izbim de zid. O soluţie care nu poate fi alta decât cea politică.