După negocieri care au durat, din nou, toată noaptea, autorităţile europene au anunţat, la mijlocul săptămânii trecute, finalizarea unei noi etape din procesul de realizare a uniunii bancare. Această nouă structură europeană are ca scop ruperea cercului vicios dintre bănci şi guverne, care şi-a demonstrat pe deplin efectele deosebit de negative în ultimii ani.
Pentru a declara succesul uniunii bancare, autorităţile europene trebuie să mai parcurgă, însă, etapa realizării cadrului comun de garantare a depozitelor.
La iniţierea demersurilor pentru realizarea uniunii bancare, autorităţile europene au fost de acord ca noul cadru de integrare să fie format din trei piloni: Banca Centrală Europeană, ca autoritate unică de supraveghere, Mecanismul Unic de Rezoluţie împreună cu un fond comun pentru salvarea sau închiderea ordonată a băncilor cu probleme şi cadrul comun de garantare a depozitelor.
Ce s-a realizat la ultima întâlnire? Doar netezirea unor divergenţe legate de finanţarea fondului de rezoluţie şi diluarea puterii guvernelor naţionale în procesul de lichidare a băncilor cu probleme. Se pare că problema fondului comun de garantare a depozitelor nici măcar nu a fost pusă în discuţie.
Astfel, constituirea fondului de 55 de miliarde de euro trebuie realizată în opt ani, faţă de zece iniţial, dar nici această variantă nu a mulţumit pe deplin BCE, care dorea un interval mult mai scurt. S-a accelerat, de asemenea, şi punerea în comun a sumelor cu care vor contribui băncile la formarea fondului de rezoluţie, ţinta după primii doi ani fiind de 60% din totalul de 55 de miliarde.
Responsabilitatea pentru stabilirea contribuţiei băncilor va reveni, în continuare, miniştrilor de finanţe din ţările participante la uniunea bancară, iar aici apare o problemă. După cum am arătat într-un articol anterior (n.a. "Va conduce uniunea bancară la o consolidare forţată a pieţei bancare din Europa?", BURSA, 10.03.2014), cerinţele iniţiale au fost diluate în favoarea marilor bănci, în condiţiile în care sumele individuale trebuiau stabilite în funcţie de mărimea bilanţurilor şi gradul de risc al instituţiilor financiare.
Financial Times a scris, ulterior, despre nemulţumirile Franţei şi Spaniei, care doresc schimbarea algoritmului, obiectivul fiind, bineînţeles, reducerea contribuţiilor băncilor franceze şi spaniole către fondul de soluţionare.
Noul cadru mai prevede că marile bănci vor putea fi închise în ciuda opoziţiei guvernelor din ţările de origine, un rol important fiind atribuit Comisiei Europene. Ce mai rămâne de rezolvat este stabilirea efectivă a procedurii de închidere ordonată a unei instituţii financiare, în condiţiile în care Financial Times scrie că sunt necesare mai mult de 100 de voturi separate în diferite comisii (n.a. tot FT a contabilizat, înainte de ultima întâlnire a autorităţilor europene, numărul de voturi, ajungând la 126).
Cu toate acestea, BCE s-a grăbit să-şi exprime satisfacţia pentru înţelegerea dintre autorităţile europene cu privire la cel de-al doilea pilon al uniunii bancare, în comunicatul de presă arătându-se că "negocierile dintre Parlamentul European şi Consiliul European au condus la realizarea unui Mecanism Unic de Rezoluţie mai eficient şi mai credibil".
Poate că exuberanţa Băncii Centrale Europene ar fi trebuit să fie puţin mai reţinută, mai ales că oficiali ai băncii au avertizat că "eşecul negocierilor pentru aprobarea MUR este foarte aproape de sinucidere". Mario Draghi a precizat că "acordul reprezintă un mare progres pentru o uniune bancară mai bună", deoarece "doi dintre piloni s-au realizat".
Dar este suficient? Dirk Schoenmaker, profesor la Duisenberg School of Finance din Olanda, a scris, încă de la apariţia proiectului uniunii bancare, că abordarea graduală, unde garantarea unitară a depozitelor nu are un termen definit de implementare, "poate conduce la o uniune bancară instabilă".
Pe lângă ipoteza nerealistă a colaborării perfecte între autorităţile europene şi cele naţionale, absolut necesară pentru funcţionarea uniunii bancare, succesul proiectului depinde, până la urmă, de fondurile disponibile pentru soluţionarea falimentelor bancare.
Opiniile BCE, cât şi cele ale economiştilor din bănci, arată că 55 de miliarde de euro sunt insuficiente. Teoretic, fondul poate fi suplimentat din împrumuturi, dar la ce costuri, în condiţiile în care nu va exista o garanţie comună a guvernelor din zona euro? "Cele 18 ţări din zona euro nu vor participa în comun la susţinerea costurilor generate de falimentele bancare, un aspect fundamental al planului original al uniunii bancare", se arată într-un articol de la Reuters. Agenţia de ştiri a amintit că "Germania a rezistat presiunilor venite din partea Spaniei şi Franţei" în acest sens.
Mark Wall, economist-şef pentru zona euro al Deutsche Bank, consideră că fondul bancar din cadrul MUR este insuficient chiar şi pe fondul aplicării procedurilor de bail-in asupra creditorilor băncilor, conform unei declaraţii pentru Reuters. Pentru Carsten Brzeski, economist la ING, mărimea fondului bancar este irelevantă, deoarece utilizarea acestuia este prevăzută într-un viitor îndepărtat, după cum mai scrie Reuters, în timp ce "procesul de lichidare a unei bănci este prea complicat şi îndelungat".
Verdictul necruţător vine, însă, de la profesorul Paul De Grauwe de la London School of Economics, susţinător al unui cadru mult mai puternic de integrare europeană, uniunea fiscală.
"Elementul cheie pentru uniunea bancară este existenţa unei autorităţi cu putere financiară. Aşa ceva nu există, deci nu avem o uniune bancară", a declarat De Grauwe pentru Reuters. "Întreaga idee (n.a. a uniunii bancare) a fost ruperea îmbrăţişării mortale dintre bănci şi guverne. Dar dacă o criză bancară ar erupe din nou, ne vom întoarce la situaţia din 2008, când fiecare ţară a fost pe cont propriu", a continuat profesorul belgian.
Complexitatea cadrului uniunii bancare nu este, însă, principalul factor care pune la îndoială capacitatea noii structuri de a soluţiona crizele bancare viitoare. Autorităţile europene ignoră, din păcate, principala cauză a situaţiei actuale: natura sistemului monetar şi de credit actual face obligatorie creşterea necontenită a datoriilor, deoarece altfel nu pot fi rambursate dobânzile şi principalul din tranzacţiile anterioare.
În aceste condiţii, bail-in-ul, atât al creditorilor cât şi al deponenţilor, rămâne singura certitudine din proiectul uniunii bancare. Restul măsurilor vor veni ca şi până acum: prin negocieri nocturne interminabile, sub presiunea unor evenimente care nu dau niciun semn că sunt gata să se supună planurilor nerealiste ale autorităţilor europene.
"Elementul cheie pentru uniunea bancară este existenţa unei autorităţi cu putere financiară. Aşa ceva nu există, deci nu avem o uniune bancară". (PAUL DE GRAUWE, profesor la London School of Economics)
1. FALIMENT
(mesaj trimis de emil în data de 24.03.2014, 08:05)
"natura sistemului monetar şi de credit actual face obligatorie creşterea necontenită a datoriilor, deoarece altfel nu pot fi rambursate dobânzile şi principalul din tranzacţiile anterioare"
Clar!
1.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de anonim în data de 24.03.2014, 08:29)
e necesara cresterea masei monetare si a inflatiei si nu neaparat a datoriilor.