Pregătiri pentru glaciaţiune

Dacă anul 2010 este, pentru politica de la noi, unul al dilemelor locale, aproape fără relevanţă pentru lumea din care facem parte, în cea a politicii internaţionale se pregăteşte o "glaciaţiune". Nimeni nu ştie dacă este doar una de interval sau începutul celei mari, care poate transforma întregul peisaj geo-politic pentru un alt secol. Încălzirea, însoţită de atîtea speranţe, de la începutul anilor "90, se dovedeşte, acum, doar un interludiu, exact ca în marele circuit al atmosferei planetare; un fel de anti-ghiocel care anunţă nu primăvara, ci începutul unei ierni de durată. Singura deosebire importantă este aceea că nu vor mai fi doar două mari "calote glaciare", iar aşezarea lor nu se va mai face la polii axei Est-Vest.

Economic, din 2009, lumea este deja îngheţată...de spaimă. De spaima crizei globale, ale cărei valuri au măturat o dată malurile marilor continente: America, Europa, Asia. Nimeni nu are curajul să creadă că ceea ce era mai rău a trecut. În realitate, lumea caută soluţii pentru ce-i mai rău, chiar dacă declaraţiile sunt menite să inspire o umbră de speranţă, anume aceea că ceea ce este mai rău va fi amînat, eventual evitat, parţial, în 2010. Dimpotrivă, vocile cele mai serioase se întreabă dacă nu cumva această "retragere a mării" anunţă doar următorul tzunami. Chiar dacă nu se spune răspicat, toată lumea ştie că vîltoarea prăbuşirilor din 2009 a fost oprită de menţinerea ratei dobînzilor FED la zero, însoţită de emisia continuă de masă monetară, peste 1,5 trilioane de dolari; la aceasta s-a adăugat injecţia pe care China a realizat-o, din propriile rezerve de dolari, respectiv alte 1,2 trilioane de dolari, folosite sub formă de credite pentru economie, res-pectiv pentru achiziţia de asset-uri oriunde erau disponibile, din Africa şi America Latină, pînă în Rusia şi Japonia. Problema este că aceste mă-suri, deşi au meritul de a fi evitat ceea ce era mai rău, adică blocarea şi eventuala prăbuşire imediată a sistemului financiar global, conţin amestecul tipic al gazului aruncat peste foc. În termeni economici, premisele unei noi, dar mult mai mari, bule financiare care, mai devreme sau mai tîrziu, se va risipi în vînt, ca de fiecare dată cînd "ingineriile financiare" o iau razna, fără să mai ţină cont de "economia reală", aceea în care se produc bunuri şi servicii pentru pieţe capabile să le absoarbă şi să le transforme în efecte pozitive pentru activităţile sociale viitoare. Adevărul este că lumea dezvoltată trăieşte, de mult, nesustenabil, mult peste mijloacele ei, după un model care produce efecte negative sistemice, care nu mai pot fi evitate sau ascunse sub preşul ideologic al "crizelor ciclice de creştere". În acelaşi timp, refuză cu încăpăţînare să renunţe la "avantajele" răsfăţului. Mijloacele de drenare a resurselor pe axa Nord-Sud, chiar dacă sunt încă în funcţiune, nu mai acoperă deficitul creat de supra-consumul intern, fără finalitate productivă, ori altă eficienţă socială decît plăcerea sau orgoliul satisfăcut al consumului. Nicăieri nu este mai evident acest lucru decît în negocierile pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, doar în aparenţă o problemă ecologică. În realitate, este evident că se împarte accesul la o resursă drastic limitată, aşa cum sunt şi cele energetice bazate pe carbon legat, ori pe minerale şi alte elemente naturale. Nimeni nu renunţă în favoarea altuia, iar ultimele pe redută sunt chiar ţările care au profitat cel mai mult de împărţirea de pînă acum, adică de "partea leului". În ciuda avertismentelor de tot felul, raţionale, emoţionale, politice, culturale, viziunea pe termen scurt nu vrea să cedeze nimic în faţa raţiunilor sistemice şi a proiecţiilor pe termen lung, care spun foarte clar: aşa cum funcţionează acum, economia lumii nu se poate duce decît de rîpă şi, odată cu ea, cea mai mare parte din omenirea ale cărei nevoi nu mai este în stare să le servească. În ciuda aşteptărilor, mandatul Preşedintelui Obama nu pare capabil să schimbe ceva substanţial în această privinţă. Este posibilă o mare "glaciaţiune economică"? Dacă se dovedeşte ultima măsură disponibilă pentru a opri colapsul întregului sistem, atunci cu siguranţă acesta va fi cursul, pe termen mediu şi lung. Toată lumea va avea mai puţin de cheltuit, de investit, de ars pe altarul consumului, doar că raporturile actuale dintre cei ce au şi ce ce au mai puţin sau deloc, nu vor fi prea mult alterate. Cei ce nu au, nu vor avea şi mai mult, iar cei ce au, vor avea doar ceva mai puţin! În sfîrşit, una dintre consecinţele cele mai clare ale noilor condiţii glaciare, ale economiei globale, este diferenţierea accentuată şi stabilizarea diferenţelor dintre "capitalismele" în care fiecare va trăi. Nu o spun eu, ci unii dintre cei mai entuziaşti sus-ţinători ai capitalismului funky, Jonas Ridderstrale şi Kjell Nordstrom: versiunea europeană de capitalism social-liberal, cu un stat îndeajuns de puternic, un stat care poate şi vrea să intervină (fă ce vrei, pînă la un punct!); apoi e capitalismul nord-american, al economiei de piaţă, bazat pe o intervenţie minimală (fă ce vrei!); al treilea tip e capitalismul colectiv din Orientul Îndepărtat, construit pe încredere şi un stat foarte puternic (toţi ştim ce faci acum, inclusiv guvernul!); iar ultima variantă e cea a capitalismului de jefuială sau cleptocraţia, pe care îl găsim în prezent într-o serie de ţări din fosta URSS şi în unele părţi ale Americii de Sud (faci ce vreu eu, sau te împuşc!).