Privatizări păguboase

• ASIROM, în anul 1998

Statul a pierdut controlul celei mai mari societăţi de asigurare din România, fără să încaseze măcar un leu la buget. Prim-ministru a fost Radu Vasile, preşedinte FPS - Sorin Dimitriu, ministru de Finanţe - Daniel Dăianu.

În circumstanţele create de hiper-inflaţia anilor "90, societăţile bancare şi cele din domeniul asigurărilor erau nevoite să-şi majoreze periodic capitalul social. Fondul Proprietăţii de Stat a avut de ales între a vinde pachetul de 70% din acţiuni şi a iniţia o majorare de capital, prin care ar fi pierdut - participarea fiindu-i interzisă prin lege - controlul companiei. Ambele variante conduceau la privatizarea societăţii, dar prima ar fi generat venituri la buget, în timp ce a doua, nu.

În luna martie a anului 1998, Consiliul de Administraţie al Fondului Proprietăţii de Stat a aprobat majorarea capitalului social al ASIROM. În acest fel, statul şi-a diminuat drastic cota de participare, de la 70% la 26%, cu consecinţa suplimentară a pierderii interesului investitorilor străini faţă de cea mai mare companie de asigurare-reasigurare din ţară, pentru ca investitorul dorit să nu fie stânjenit.

În luna august 1998, CNVM a avizat favorabil plasamentul privat, iar la 26 septembrie 1998, consiliul de administraţie al ASIROM, prezidat pe atunci de Angela Toncescu, astăzi preşedinta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, a acceptat subscripţiile "unor investitori" şi a dispus "comunicarea acceptării subscrierilor şi efectuarea vărsămintelor". Procesul de selecţie a fost lipsit de transparenţă şi - cu excepţia celor iniţiaţi - nimeni nu ştie cum au fost selecţionaţi cei patru investitori care au subscris şi plătit fiecare un număr de 4.496.700 de acţiuni: INTERAGRO SA, Rafinăria ASTRA ROMÂNĂ SA, BANCA AGRICOLĂ şi SIF Oltenia. De fapt, cei patru au fost doar trei, pentru că primele două societăţi au acelaşi acţionar majoritar, pe Ioan Niculae. Iar cei trei au fost, poate, doar unul, pentru că, foarte repede, concentrarea acţiunilor a continuat, ceilalţi doi investitori cedându-i părţi din pachetele proprii.

• ALRO, în anul 2002

În momentul lansării procesului de privatizare, ALRO era cea mai rentabilă întreprindere din industria noas-tră. Nu avea nicio datorie faţă de bugetele statului, nu avea restanţe faţă de bănci, avea un rating mult superior faţă de cel al economiei naţionale sau decât al oricărei bănci româ-neşti şi avea în derulare un program investiţional de retehnologizare pe care şi-l finanţa din surse proprii. O adevărată rara avis în ţărişoară!

18 companii, în frunte cu cele mai mari din lume, PECHINEY - Franţa, ALCAN - Canada, ALCOA - SUA, NORSK-HYDRO - Norvegia, au confirmat intenţia de a o cumpăra. Consultanţii străini au estimat că valoarea ALRO era între 450 şi 550 de milioane dolari, iar statul român deţinea 54% din acţiuni. Fără nicio explicaţie, guvernul - Adrian Năstase - prim-ministru, Mihai Tănăsescu - Finanţe şi Ovidiu Muşetescu - APAPS - hotărăşte să scoată ALRO din programul cu Banca Mondială, să nu mai vândă pachetul de acţiuni ale statului şi să cedeze controlul printr-o majorare de capital. ALRO fiind una dintre puţinele companii din România care nu era decapitalizată, Banca Mondială a protestat în repetate rânduri, dar în zadar. Singura concesie a fost că majorarea de capital a fost însoţită de vânzarea directă a 10% din acţiuni.

La 30 aprilie 2002, s-a semnat contractul prin care s-a cedat controlul ALRO, în schimbul a 11,4 milioane dolari viraţi la bugetul statului, mai puţin decât ar fi putut să fie doar prima pentru pachetul de control! 11,4 milioane pentru 10%, înseamnă că guvernul a acceptat că ALRO valora 114 milioane dolari, de 4-5 ori mai puţin decât stabiliseră consultanţii!!! Ruşii din spatele grupului MARCO au preluat ALRO cu numai 160 milioane de dolari.

• ROMTELECOM, în anul 2003

Privatizarea ROMTELCOM s-a făcut în două etape.

În anul 1998, guvernul român a obţinut 337,5 milioane de dolari pentru 21% din acţiunile sale, iar alte 337,5 milioane de dolari au fost vărsate în contul ROMTELECOM, pentru o majorare de capital care l-a dus pe cumpărătorul grec OTE la o cotă de 35% din acţiuni (au evaluat societatea la 2 miliarde de dolari). Partea română s-a angajat ca timp de cinci ani să menţină monopolul comunicaţiilor prin fir, să nu vândă alte acţiuni fără acordul OTE, să acorde companiei o licenţă de telefonie fixă şi una de telefonie mobilă. În schimb, OTE s-a angajat ca într-un termen de patru ani să dubleze valoarea în dolari a acţiunii ROMTELECOM. Pentru a-şi îndeplini această obligaţie, OTE a solicitat şi a obţinut dreptul de uzufruct pentru încă 16% din acţiuni, adică majoritatea în AGA şi în consiliul de administraţie la AGA ordinare; nu şi la AGA extraordinare, nu şi dreptul la dividendele aferente celor 16%, iar hotărârile strategice se luau prin consens.

Etapa a doua a fost după cinci ani. Deşi, în anul 2003, circumstanţele interne şi internaţionale au fost mult mai favorabile, guvernul român a acceptat condiţii cu mult mai proas-te decât cu cinci ani mai devreme. Guvernul - Năstase, prim-minis-tru, Mihai Tănăsescu, la Finanţe şi Ovidiu Muşetescu, la APAPS - a cedat controlul ROMTELECOM prin majorare de capital, făcută doar de OTE, care, în schimbul a numai 242 de milioane de dolari, a obţinut proprietatea celor 16% din acţiuni pe care erau uzufructuari. Pentru imaginea publică, s-a făcut şi o tranzacţie: guvernul a vândut 3% cu 31 de milioane de dolari. În anul 2003, pentru o acţiune s-a încasat jumătate din preţul anului 1998, deşi între timp în companie se investiseră bani serioşi!

• PETROMIDIA, 2000-2003-2010

Acţiunile statului la PETROMIDIA au fost cumpărate de ROMPETROL. Termenii financiari ai contractului de privatizare, încheiat la 31 octombrie 2000, au fost următorii: 2 USD/acţiune, res-pectiv 50.517.620 USD pe întreg pachetul; plata preţului acţiunilor s-a făcut în trei rate anuale; a fost asumată plata integrală a datoriilor companiei, adică 225 milioane USD, plus cele 325 milioane USD pentru care PETROMIDIA obţinuse eşalonări la plată de la creditorii BANCOREX şi Ministerul Finanţelor (pentru creditul CHASE MANHATTAN, pentru obligaţia "creanţe Egipt-Iran" şi pentru alte obligaţii); aport de capital social în valoare de 205 milioane USD, din care 55 milioane pentru investiţii tehnologice; 20 milioane USD pentru investiţii în vederea protecţiei mediului.

În februarie 2001, după ce a achitat prima rată, ROMPETROL a intrat în posesia acţiunilor, dar nu a plătit niciodată datoriile istorice ale PETROMIDIEI, ci numai obligaţiile curente. Guvernul instalat după semnarea contractului de privatizare - Adrian Năstase, prim-ministru, Mihai Tănăsescu, la Finanţe, Ovidiu Muşetescu, la APAPS - a acceptat înmuierea condiţiilor contractuale, prin convertirea datoriilor istorice în obligaţiuni, cu scadenţa la şapte ani şi cu opţiuni numai pentru debitor.

Valoarea de înlocuire a combinatului era de 1,2 miliarde dolari, valoa-rea de piaţă - în anul 2000 - era de 0,8-0,9 mld dolari, preţul acceptat de cumpărătorul ROMPETROL a fost de 0,8 mld dolari (totalul ofertei financiare). Acum, după zece ani, statul constată că a cedat controlul combinatului petrochimic pentru numai 105 milioane dolari.

Patru privatizări păguboase, care - în loc de bani - au procopsit statul român cu eticheta de corupt; de care nu scapă, pentru că nu merită...