Profeţii pieţei româneşti de artă

O doamnă din Franţa mă întreabă despre cota unei artiste românce, de fapt mă întreabă cât costă un tablou semnat de aceasta pe care îl are pe pereţii săi franţuzeşti din Hexagon. Sentimentul că trebuie să aduci cu picioarele pe pământ un om care pluteşte ştiind că arta în-seamnă neapărat foarte mulţi bani este acelaşi peste tot, în orice spaţiu şi geografie. Nu toţi se pricep la artă dar în alte ţări măcar au reflexul de a cere sfatul celor pricepuţi, sau măcar acreditaţi cu cunoştinţe despre artă şi despre piaţa de artă. Cel mai simplu este să intri pe internet şi să îţi construieşte singur o părere despre preţul unui artist, din vânzările sale anterioare, care nu au nimic de a face cu sursa averii doamnei notar Ioana Băsescu, aşa cum era vehiculată la o vreme. Te uiţi şi vezi nişte preţuri cerute pe lucrările cu semnătura care îşi focalizează atenţia, mai rar ai la dispoziţie şi preţuri realizate, autentificate prin adjudecare pentru că pictura cu semnătură românească contemporană intră foarte rar, extrem de rar în licitaţii publice recunoscute. Dacă se întâmplă să ai subiectul, dimensiunea sau măcar stilul respectiv, autoevaluarea e gata şi uşoară. Dacă nu, faci corelaţiile necesare, exprimate prin formula ştiinţifică "cam atâta". Pe pieţele normale, cotele există şi sunt adunate în tot felul de anuale, gata de a fi consultate. Nu toată lumea are cotă dar se coboară destul de jos, spre straturi vaste. În general, sunt necesari ani de intrări statistice pentru a genera o cotă dar accelerarea mersului banilor, de fapt a rotaţiei lor, nu mai are timp, sunt suficiente intrări la preţuri semnificative, mai ales în cazul celor care vin de pe alte pieţe. Şi date fiind legendele despre banii cu care aruncă esticii, inclusiv pentru lucrări de artă sau pentru artiştii proprii care se impun şi pe pieţele occidentale, nu poţi rămâne insensibil la aceste performanţe şi să nu îi bagi pe nou-veniţi repede-repede în cataloage de cote şi în sălile cele mai prestigioase. Aşadar, piaţa românească nu poate emite cote pentru că nu are masa critică de vânzări şi mai ales de vânzări pe autor necesară decelării unei valori medii, cota adică. Şi mai sunt, am spune noi, destule fenomene atipice sau disturbatoare pur şi simplu care ne reduc încrederea în preţul de adjudecare, în puritatea celor transmise de el şi în neprihănita lui apariţie pe lume. Aceasta este explicaţia pentru străini, pentru faptul că nu le putem da o cotă sau un catalog ci doar pilde din care să îşi facă o idee despre performanţele artiştilor români contemporani, dincolo de dragostea neţărmurită pe care noi, cei de acasă, o purtăm acestor nepreţuiţi.

Artmark a realizat, printre altele, un index internaţional, un studiu atent al vânzărilor realizate de artişti români, născuţi sau legaţi cumva de România, în lumea din afara noastră. Ideea este de excepţie şi realizarea ei presupune un efort serios. Dincolo de cifre rămâ-ne descoperirea unor nume pe care nu le-ar fi considerat ca aparţinând spaţiului românesc dar care au ceva serios, chiar foarte serios, în biografia lor care vorbeşte cât se poate de româneşte sau măcar ne înţelege. Sunt mulţi evrei născuţi în România care au plecat în întrea-ga lume, purtând nume româneşti chiar, artişti de excepţie precum acest Sandu Darie onorat de ţara sa gazdă pentru zeci de ani, Cuba. Alţii, foarte mulţi şi ei şi foarte buni, sunt unguri născuţi aproape exclusiv în Transilvania, care au păstrat un gând copilăresc despre plaiurile natale. Sunt şi alte situaţii, greu de încadrat în structuri generale, ba chiar atât de aparte încât pot oferi idei şi conţinut pentru poveşti aproape incredibile dar cât se poate de reale. Samson Flexor, brazilianul, s-a născut în Basarabia de sub ruşi, la vremea răscoalei din 1907, a trecut uşor prin Bucureşti, ducându-se în Franţa şi apoi, în diagonală, peste Ocean. Jules Pascin s-a născut la Vidin, a venit la Bucureşti cu negoţul părinţilor şi a plecat de aici, spre Franţa, având deja amorsat destinul de pictor pentru viaţa sa, pe care a trăit-o intens şi a oprit-o brusc, voluntar, la numai 45 de ani. Indexul Artmark nu îi cuprinde pe aceştia doi ori pentru că nu sunt vânzări cunoscute, ori pentru că nu s-a prins nimeni dintre specialiştii casei că pot fi consideraţi tot atât de români cât sunt cei născuţi în Ardeal. Pentru Pascin, fost Pincas, pe care bulgarii îl revendică cu albume şi expoziţii, vânzările sunt chiar intense şi rezultatele lor au fost prezentate de nenumărate ori în această rubrică, în cei 15 ani de existenţă a sa.

În atenţia cu putere de criteriu a Indexului internaţional al Artmark intră şi artiştii contemporani, vecinii noştri, în viaţă, care au avut şansa să fie vânduţi peste hotare. Nu intră, însă, şi vânzările din România ale unor artişti români celebri în Occident, adică toate acele vânzări de V. Brauner, M. Janco, chiar şi Francois Gall, care au rupt gura târgului în România. De fapt, vânzările în licitaţie nici nu pot fi luate în consideraţie când se vorbeşte despre un astfel de artist. Dacă preţul lui din ţara unde s-a afirmat şi care îl respectă este depăşit de unul realizat la casa natală, în România, este un lucru firesc, normal, chiar drăguţ, profetul este apreciat în ţara lui cu asupra de măsură internaţională. Dar când la noi, pe ciudata noastră piaţă, se vinde cu un preţ de câteva ori mai mic, nu poţi decât să te prăbuşeşti sub un mal de semne de întrebare. Dacă am avea spaţiu, i-am da cuvântul lui Lucian Georgescu, cunoscut luptător pentru propăşirea românilor afirmaţi în Franţa şi persecutaţi acasă. Pe site-ul galeriei sale a pus falsurile de care s-a ciocnit pe piaţa românescă cu sentinţele experţilor recunoscuţi internaţional. De altfel, are o colecţie serioasă de sentinţe oripilate emise de rudele sau de specialiştii internaţionali la vederea unor piese vândute ca fiind realizate de uriaşii lor părinţi sau clienţi. Recent i-a intrat o "piesă" de excepţie, poziţia doamnei Marie Lize Gall, fiica lui Francosi Gall, cel născut acum 100 de ani, centenar despre care iar am vorbit doar noi. Când vede fotografia unei lucrări prezentate ca fiind de Francois Gall pe piaţa românească, ea scrie: ... mais quelle horreur immonde!!!!!!!!! non seulement c'est un FAUX mais il est minablement FAUX! un peu plus de classe, messieurs les faussaires!!! Într-o interpretare strict personală, ar suna cam aşa: aoleuuu, ce fals imund! Nu este doar un FALS, e un fals jenant. Daţi-o-ncolo, băi, falsificatorii lui Peşte, nici chiar aşa. N-aveţi pic de clasă. Evident, vânzarea unei astfel de piese nu poate fi luată în consideraţie într-o discuţie serioasă.

În încheiere, trecem în revistă nişte vânzări internaţionale de opere realizate de un artist român, ba chiar oltean. Îl luăm la întâmplare pe Emil Ciocoiu, pictorul din lista de personalităţi cu care se mândreşte Aachenul. În decembrie 2010, o doamnă cumpără, cu toate actele în regulă, pictura "Hydro", cu 7 mii de euro plus taxe. Anterior, o bancă germană plătise 11.800 de euro pentru "An die musik" iar o fundaţie plătise 26.750 de euro, cu tot cu taxe, pentru o altă pictură de Emil Ciocoiu. "Amphiteater: Der Verstandigung". Nu mai fac interpretarea că nu ştiu germană şi nici de glumă nu îmi mai arde. Preţurile pot fi trecute în indexurile internaţionale ale artiştilor români pentru că au fost realizate în străinătate. Cele ce vor fi obţinute în mai, când Emil Ciocoiu vine cu o expoziţie în România, la sala Brâncuşi, nu au loc acolo, că sunt născute în România, unde nimeni nu este profet.