Promisiunea politicii

Observând derularea haotică a evenimentelor politice, nu doar interne, ci şi externe, o întrebare îşi face loc: mai are politica un sens? Altfel spus, mai există şi un alt sens dincolo de logica mecanică a calendarului electoral şi a voinţei de a câştiga puterea? Mai are acţiunea politică contemporană în spatele său gândirea şi morala? Întrebarea privind sensul politicii e la fel de veche precum politica însăşi, dar asta nu o face mai puţin pertinentă. Căci politica redusă la o mecanică newtoniană (majoritate contra opoziţie în politica internă, prieten contra duşman în cea externă) nu are un sens. Iar promisiunea politicii, atunci când omul a făcut saltul spre umanitate iar ierarhia lumii animale a fost înlocuită de o acţiune colectivă structurată de scopuri asumate, a fost aceea a construcţiei raţionale a lumii. Astăzi, această promisiune nu pare să mai fie relevantă pentru cei ce acţionează politic. Dar acţionează ei într-adevăr politic?

Ideea de a-l suspenda încă odată pe Traian Băsescu sau acordurile NATO din Ţara Galilor sunt expresia unor politici? Sau sunt improvizaţii care sunt influenţate de calendarul electoral şi cota din sondaje? Căci nu doar în România vor avea loc alegeri anul acesta, ci şi în SUA, iar intransigenţa faţă de Rusia - şi aici sau acolo imaginea duşmanului absolut - poate fi şi expresia unor interese electorale pe termen forte scurt.

În secolul trecut întrebarea dacă politica are vreun sens a părut, unora dintre cei ce au reflectat asupra subiectului, superfluă. Pentru Karl Popper, filosof de care am mai vorbit uneori în paginile acestui ziar, o astfel de întrebare ţinea de ceea ce el numea istoricism, de credinţa că istoria ar avea un sens. Or, această credinţă era expresia seculară a unei viziuni religioase asupra mersului lumii. Doar că sensul dat de religie era pregătirea pentru mântuire, pe câtă vreme istoria, care a înlocuit religia odată cu epoca modernă şi dezvoltarea capitalismului, trebuia să pună altceva în loc. De exemplu, înfăptuirea societăţii comuniste sau a economiei de piaţă au avut astfel de sensuri pentru unii. Epistemologul din Popper vedea, însă, în acest tip de sens mai degrabă un nonsens. De fapt, Istoria - deci şi modul în care aceasta se realizează zi de zi, politica - nu ar avea decât sensul pe care i-l dau oamenii.

Numai că astăzi oamenii nu mai dau niciun sens politicii. Aceasta pare mai degrabă un mediu ostil în care oamenii sunt nevoiţi să trăiască şi de care s-ar dispensa oricând. Între timp, ororile secolului trecut (care nu par să se fi încheiat odată cu sfârşitul convenţional al acestuia) ne obligă să reflectăm asupra sensului politicii. Or, dacă aşa numiţii cetăţeni participă, şi atunci oricum încadraţi de ideologii şi marketing politic, doar la evenimentele electorale, politica nici nu poate avea un sens. Ritualul electoral goleşte de sens politica. Şi, nu e de mirare că de această situaţie profită liderii ambiţioşi sau cei cu tendinţe autoritare. Voinţa lor poate apărea unora ca dând un sens politicii, însă voinţa nu are de-a face cu politica, ci cu psihologia, ba uneori chiar cu psihiatria.

Politica, de când este politică, presupune acţiunea în comun. Or, pentru a exista politică este nevoie de opinie/opinii publice. Însă, pentru a avea o adevărată opinie publică, şi nu o masă de consumatori de ştiri fast-food, ar fi nevoie de o autentică reflecţie asupra sensului politicii. În locul acesteia avem un refuz îndărătnic al politicii exprimat prin remarci stereotipe precum "politica e minciună", "toţi politicienii sunt o apă şi un pământ", "politica este prin însăşi natura sa coruptă", "statul este răul absolut" etc. Câtă vreme consumatorii dornici de divertisment şi mefienţi faţă de orice formă de reflecţie cât de cât structurată privind "trăirea împreună" nu se pot transforma în cetăţeni, politica nu va putea să-şi ţină promisiunea.