Putere şi politică

România şi politica ei internaţională au redevenit, conjunctural, subiecte de actualitate. Preşedintele, Primul-minis-tru, Ministrul de externe au readus în discuţie subiectul, prin intervenţiile lor publice. Tematic, politica internaţională a României este, la acest moment, direct legată de integrarea europeană şi de spaţiul Mării Negre. O dimensiune local-regională şi una europeană, prin care România ar trebui să fie racordată la globalitate. Nimeni nu a produs o viziune alternativă, nimeni nu pare dispus să conteste acest mod de structurare. Discuţia se opreşte însă aici. Ca şi cînd este suficient să-ţi fixezi temele pentru a trece la realizare. În realitate, din discuţie lipsesc alte două componente esenţiale. Baza de putere a politicii româneşti şi panoplia de instrumente necesare punerii în operă a proiectului. Politica nu este altceva decît un sistem de gestiune a puterii. Puterea de a decide în numele altora şi mai ales de a decide pe spinarea lor. De a decide asupra vieţii, averii şi a libertăţii celorlalţi. Pornind de la aceste premise, rareori afirmate atît de brutal, studiile privind "puterea naţiunilor" se înmulţesc. Preocuparea pentru a înţelege şi a "dirija", pe cît posibil, schimbările radicale din domeniul critic al puterii a devenit acută. Puterea naţiunilor a fost tradiţional pusă în legătură directă cu patru mari categorii de factori: resursele naturale, cele umane, performanţele societale - de la cele economice, la cele administrativ-politice şi instrumentele de forţă - militare sau para-militare. Două noi dimensiuni ale puterii se adaugă azi: capacitatea de creaţie/inovaţie a societăţilor, respectiv cea de răspuns eficient la "catastrofe", la evenimente care produc brusc schimbări, rupturi masive, ale mediului, ale economiei, ale structurilor instituţionale, sau simultan ale tuturor acestora. De la discursul triumfalist despre statutul hiper-puterilor lumii contemporane, sub impactul schimbărilor din registrul surselor, analizele solide revizuiesc semnificativ evaluările despre puterea naţiunilor. În ce constă, cît este de mare, cît de articulată este puterea de care dispune România şi pe care politica ei externă o poate gestiona? Răspunsul la această întrebare este doar o adîncă tăcere! În mod tradiţional, clasa politică a României moderne a cultivat iluzia că se poate face "politică mare" pe o bază de putere slabă. Această anomalie persistă şi în discursul politic actual. Dacă resursele naturale şi umane conturează un posibil statut mediu de putere pentru România, cînd vine vorba despre performanţele economico-administrative şi de capacităţile militare, am fost întotdeauna într-un deficit cronic. De aceea, cînd resursele României au devenit semnificative pentru competiţia de putere a marilor actori ai politicii mondiale, tentaţia acestora a fost mai degrabă aceea de "a lua în stăpînire" aceste resurse şi nu de a lua ca "aliat" România, pentru că sistemul ei social de gestiune a fost mereu neperformant. Cînd vine vorba despre noile surse de putere, lucrurile nu stau cîtuşi de puţin mai roz, pentru societatea românească. Chiar dacă există un potenţial natural de inovaţie şi creaţie locală, factorul de utilizare socială, de multiplicare economică a fost neglijabil, irelevant. Cît despre capacitatea de răspuns eficient la situaţii de "catastrofă", oricum ar fi ele generate, ar fi cazul să deschidem public o discuţie cît se poate de serioasă. Este absolut uluitor să vezi cum presa noastră ia peste picior America pentru că nu este în stare să facă faţă dezastrului economico-social produs de un uragan. Nimeni nu pare dispus să se întrebe ce s-ar fi întîmplat în România dacă un asemenea fenomen ar fi avut loc! Probabil că toata lumea vrea să creadă că nenumăratele "consilii" sau "celule" de criză pe care le inventăm s-ar fi descurcat de minune. Nimănui nu i se pare straniu că şeful statului şi primul ministru fac de vreo trei luni pelerinaj la picioarele de lut ale unui biet pod peste o bucăţică de rîu, care a rupt România în două. Dar, dacă ar fi fost rupte 20 de poduri? Dar dacă s-ar abate asupra Bucureştilor o furtună de gradul celei din America? Cîte persoane ar putea fi evacuate? În cît timp? Din ce resurse ar trăi? Cîtă vreme? Cine şi cu ce fonduri ar putea reface infrastructurile unui oraş pentru a relua viaţa normală după un dezastru? În cîte luni, sau în cîţi ani? Toate aceste întrebări nu-i frămîntă, se pare, nici pe oamenii politici, nici pe cei ai administraţiei, nici pe ziarişti! Cît despre mijloacele diplomaţiei româneşti, ele se reduc la un corp de funcţionari publici semi-profesionalizaţi, a căror principală problemă nu este "limbajul de Ştefan Ghiorghiu", cum pare să creadă primul-ministru. Marea problemă a diplomaţiei noastre este că a fost şi rămîne una de tip "oral". În condiţiile în care singura diplomaţie eficientă este azi, cum a fost dintotdeauna, cea "a acţiunii". Din păcate, România nu dispune de un corp diplomatic capabil să planifice, să pregătească şi să realizeze acţiuni eficiente, inspirate de obiective politice definite. Ea poate vorbi relativ bine cu interlocutorii săi, dar nu poate organiza decît cel mult "activităţi" şi "acţiuni" festive. E ca şi cum ai vrea să construieşti o casă cu oameni care nu ştiu decît să vorbească despre cum ar putea ea să arate! Pînă în ziua în care clasa politică şi, mai larg, societatea românească nu-şi vor genera baza de putere de care este nevoie pentru a face politică reală, nu doar discursuri despre politică, pînă nu ne vom dota cu instrumentele de acţiune de care este nevoie, vom trăi în iluzia că facem politică, purtaţi în realitate de efectele acţiunilor celor care au într-adevăr capacitatea de a genera şi a gestiona puterea.