Puterea obişnuinţei

De ce guma de mestecat este de obicei colorată roz? Explicaţia este dezarmant de simplă: pentru că în 1928, atunci când a fost inventată formula gumei de mestecat moderne de tip "bubble gum", inventatorul nu avea alt colorant la îndemână. Aşa încât guma a ajuns pe piaţă în formula sa roz, iar clienţii s-au obişnuit. Culoarea a devenit o trăsătură distinctivă a produsului, chiar dacă aceasta nu este dictată de nicio nevoie specială. Guma putea fi, la fel de bine, portocalie.

Ceva asemănător s-a petrecut cu celebra culoare argintie a maşinilor de curse germane. Prin anii "30, o echipă germană avea probleme cu greutatea maşinii, care depăşea cu puţin limita admisă. Soluţia ad-hoc pe care au găsit-o a fost să răzuiască toată vopseaua de pe caroserie, pentru a scădea un kilogram, două. Maşina a concurat, aşadar, cu o carosierie de aluminiu polizat, o nuanţă pe care apoi echipe succesive au adoptat-o.

Mai recent, descoperim puterea obişnuinţei în lumea Internetului. Faptul că unele motoare de căutare sunt pre-setate face o mare diferenţă în ce priveşte rata de utilizare. Desigur, putem schimba setările prestabilite. Dar câţi dintre noi o fac? De regulă utilizăm ceea ce este la înde-mână, fără să ne gândim măcar că există alternative.

Sfera politicii nu face, nici aceas-ta, excepţie de la regula ce descrie puterea obişnuinţei. Multe instituţii sau aranjamente îşi au originea tot într-un început arbitrar. Le-am moştenit, le folosim (sau ne folosesc acestea pe noi). Forţa inerţiei este aceea care le ţine pe traiectorie.

Un exemplu este tipul de constituţii care predomină în America Latină. Marea majoritate, dacă nu toate, sunt de tip "prezidenţial" (nu discut acum acurateţea descrierii, în fond destul de dubioasă). Dar de ce nu există regimuri parlamentare în această zonă? Un răspuns simplu: puterea lucrului stabilit. Republicile din America Latină îşi au originile constituţionale într-o perioadă în care sistemul parlamentar modern practic nu exista. Oricum, nu în Spania sau în Portugalia. Singurul model plauzibil pe care aceste republici l-au avut la dispoziţie a fost acela al Constituţiei americane. Odată importat, acest model a funcţionat ca o matrice, în interiorul căreia s-au petrecut restul evoluţiilor politice.

Şi invers: răspândirea sistemelor parlamentare în Europa are de-a face mai puţin cu meritele şi cu performanţele lor istorice decât se crede îndeobşte. (Iarăşi, din raţiuni de spaţiu, nu discut acurateţea descrierii acestor regimuri ca "parlamentare", o calificare cel puţin suspectă în unele cazuri). Unii îşi imaginează, în Europa, că sistemele parlamentare au câştigat un gen de concurs de frumuseţe politică în faţa regimurilor de tip prezidenţial. Realitatea este cu totul alta. Regimurile politice europene s-au dezvoltat, cel mai adesea, târziu, când structura statului era deja bine conturată. Iar această structură de bază era, de obicei, aceea a unei monarhii. Unele dintre instituţiile şi ritualurile acesteia au fost preluate chiar şi de noile regimuri parlamentare republicane. Nu e de mirare, pentru că uneori aceste instituţii au fost chiar un mijloc pentru preluarea puterii pentru noile elite, cât şi pentru legitimarea acestora.

Obişnuinţa este o forţă istorică. Dar există şi un revers al acestei constatări. Adesea acceptăm instituţii sau norme politice nu pentru că sunt mai utile sau mai juste, ci pentru că nu ne-am gândit niciodată, ca societate, că schimbarea e posibilă.

De ce mandatul aleşilor este unul de patru ani, spre exemplu? Evident, nu din raţiuni metafizice. De ce nu trei sau cinci ani? Membrii Camerei Reprezentanţilor din Statele Unite sunt aleşi pentru doi ani, aceia ai Senatului, pentru şase ani. Este limpede că durata de patru ani este o convenţie. Pe care noi am extins-o la primari, la consilieri etc.

Haideţi să judecăm mai departe. Convenţiile au rostul lor. Nu reinventăm roata de fiecare dată, la fiecare alegere. Însă nici nu trebuie să exagerăm. Când facem un lucru doar pentru că "aşa se face", numai pentru că "nu o să ne apucăm să schimbăm aşa, cu una, cu două...", atunci spiritul public este în suferinţă.

Să rămânem la exemplul nostru. Mandatul de patru ani pare o soluţie convenabilă. Ceva asemănător cu şosetele acelea supra-elastice, care sunt bune pentru mai multe mărimi ale piciorului. Atunci de ce să nu fim şi noi "în rândul lumii"?

Pentru că, în cazul acesta, expedientul celor patru ani ne împiedică să sesizăm o trăsătură importantă în democraţiile moderne. Complexitatea. Mandatele diferite sunt calculate să sporească complexitatea sistemului. Şi să permită electoratului să intervină punctual în treburile publice, la intervale scurte, de un an sau de doi ani.

Vorbim adesea despre "schimbare" sau "reformă". Dar pentru a fi autentică, profundă, schimbarea nu trebuie să fie doar una a oamenilor. Nu e suficientă nici înlocuirea unei clase politice cu alta. Schimbarea trebuie să fie şi una a obiceiurilor, a propriilor noastre obişnuinţe.