Rafalele integrării

Aderarea României la UE în 2007 este o certitudine pentru 65% dintre românii din mediul urban. Cel puţin aşa reiese dintr-un sondaj realizat pentru Uniunea Naţională a Patronatului din România de Gallup, la începutul lunii martie. În schimb 64%, dintre respondenţi cred că ţara noastră nu este pregătită pentru integrare, pentru ca la nivelul IMM cifra să ajungă chiar la 75% din eşantion. Şi din acest studiu, şi din alte cercetări, se degajă viziunea unei integrări catastrofice, în rafale. Dacă pentru 84% dintre cei chestionaţi efectele pozitive ale aderării ar marca îmbunătăţirea calităţii produselor româneşti, iar pentru 62% piaţa comună va oferi oportunităţi economice, spaima impactului negativ asupra propriei persoane se traduce prin aşteptatele creşteri ale taxelor (72%) şi a falimentelor în lanţ (59%). Văzută ca un tratament de şoc la o boală cronică, aderarea la UE bîntuie imaginarul colectiv românesc, dînd o nuanţă mai degrabă sumbră primei etape a integrării. Pe acest fundal, faptul că cei mai mulţi orăşeni cred că situaţia economiei e mai proastă în 2006 comparativ cu 2005 dă seama despre pesimismul ce pune stăpînire pe opinia publică. O combinaţie periculoasă se realizează între optimismul privind data aderării şi pesimismul referitor la primele sale efecte.

În opoziţie, pesimismul realist al oficialilor europeni a lăsat locul unui optimism circumspect. Comisarul pentru integrare Olli Rehn a subliniat, în întîlnirea sa de la începutul săptămînii cu membrii Comisiei pentru afaceri externe a Parlamentului european, progresele României, în special la capitolul Justiţie. Pe de altă parte, demnitarul european a atras atenţia că atît ţara noastră, cît şi Bulgaria trebuie să menţină ritmul reformelor. Schimbarea dramatică de ton în privinţa ţării vecine a mărit suspansul, căci în privinţa statului de drept, Bulgariei i-ar putea fi aplicată clauza de salvgardare. Situaţia României apare cu atît mai mult surprinzătoare, cu cît doar cu un an şi jumătate în urmă se părea că ţara noastră va avea dificultăţi tocmai la acest capitol. Foarte probabil, fără un cumul de factori favorizanţi (alternanţa la guvernare, ministeriatul Monicăi Macovei şi presiunea constantă a oficialilor europeni), România nu ar fi reuşit această performanţă.

Pe cît de sigură pare aderarea, pe atît de nesigură pare însă societatea românească. Bine susţinute de comentarii mai mult sau mai puţin subiective, temerile transformă UE într-o sperietoare. Astfel, IMM-urile se aşteaptă ca efectul aderării în 2007 să fie mai degrabă negativ (68%), decît pozitiv (28%). Dacă tactica exprimării publice a îngrijorărilor serioase ale Comisiei Europene a dat rezultate asupra oficialilor, societatea românească nu a reacţionat la fel. Clauzele de salvgardare suplimentare introduse în decembrie 2004, în contextul tensionat dintre cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale, cînd s-au încheiat negocierile de aderare, au dat roade. După întoarcerea de la Roma, la sfîrşitul săptămîni trecute, Traian Băsescu sugera apariţia unor posibile steguleţe roşii pentru agricultură şi finanţe. Asupra triumfalismului debordant de la Bucureşti a avertizat discret şi Olli Rehn. Doar aşa se poate interpreta ideea monitorizării post-aderare. Conştientă de faptul că doar presiunile constante au permis progrese în domenii critice precum reforma justiţiei, protecţia frontierelor sau concurenţa, Comisia Europeană rămîne realistă. Steguleţele roşii şi galbene care flutură încă la numite capitole, clauzele de salvgardare suplimentare şi mai ales duşurile scoţiene aplicate terapeutic de oficialii europeni pot limita efectele formalismului birocratic. Dar, succesul integrării depinde mai puţin de Bruxelles şi mai mult de noi. Imaginea integrării în rafale poate bloca nu doar demarajul economic, ci mai ales motivaţia românilor.