Rătăciţi în istorie

Parcursul este numit Progres, iar destinaţia Civilizaţie. În ciuda aparenţelor, însă, Istoria nu este un fel de autostradă pe care, acel ce are "o maşină" mai bună, merge mai repede, ajunge mai departe, ori mult înaintea altora, la o destinaţie anume, acolo unde fructele cele neculese, încă, ale "Raiului", aşteaptă să fie luate din Pomul Cunoaşterii şi din cel al Vieţii. Istoria este mai degrabă un soi de labirint dar, nu unul ca cel de la Knossos, construit de Dedal, regele Cretei, pentru a separa definitiv lumea omului, firav cîştigată de partea raţionalităţii, de lumea răului, stăpînită de monstrul iraţionalităţii, al violenţei şi distrugerii. Nu acesta este modelul! Istoria este mai degrabă un labirint "secretat" de oameni, comunităţile şi societăţile lor, care îşi caută drumul în Istorie. Nu după un plan anume, ci după o logică a coagulării consecinţelor acţiunilor colective şi individuale pe care nu o înţelegem astăzi, în acest secol XXI, al miracolelor ştiinţei şi tehnologiei, mai mult decît înţelegeau cei mai temeinici dintre anticii truditori ai ogorului metafizicii, din logica atomilor. M-am "bucurat", foarte, foarte, trist, cînd şi alţii au decoperit probele irefutabile ale faptului că "sclavagismul" nu este o pată trecută de istorie, pe care am lăsat-o de mult în urma noastră. Nu! Este o parte din istoria pe care o trăim, pe care o secretă societăţile secolului XXI, din ce în ce mai abundent. În România, spre exemplu, s-a descoperit recent, chiar, o formă frustă de sclavagism: oameni puşi în fiare, supuşi biciului şi înfometării pentru a fi transformaţi în uneltele necuvîntătoare ale bunăstării pe care stăpînul de sclavi şi-o culege din buzunarul celor care încă mai sunt încercaţi de sentimentul de milă şi compasiune pentru suferinţa fizică, iremediabilă, a unui alt semen.

Nu trebuie decît să deschizi ochii şi să operezi cu altă scară de măsură ca să vezi că marele şi înfloritorul comerţ cu "refugiaţi" aruncaţi în Europa, pentru pradă, nu este altceva decît aceeaşi formă de sclavagism. Dar, societatea post-modernă secretă sclavagismul în multe alte forme, mai subtile şi mai eficiente. Ce altceva este marele comerţ cu droguri, una dintre cele mai rapid şi mai temeinic globalizate afaceri ale ultimelor două secole, decît o modalitate directă de a împărţi grupuri, ori chiar societăţi întregi, în sclavi (ai drogului) şi stăpâni de sclavi? Ce altceva este cealaltă afacere în care aspectul local şi cel global se împletesc atît de armonios, pudibond numită de discursul oficial al comunicării publice "trafic de persoane". De la prostituţie, la cerşit şi de la forţă de muncă livrată în lanţuri (juridice sau chiar fizice, din fier!), la copii transformaţi în soldaţi şi criminali în slujba statelor, ce altceva înseamnă decît trasarea aceleiaşi simple dihotomii, sclavi şi stăpîni de sclavi. Care este rezultatul cel mai evident şi mai semnificativ al războaielor, ce se înmulţesc pe zi ce trece: crearea, fie şi pentru o perioadă limitată de timp a situaţiilor care permit împărţirea unor societăţi, grupuri de oameni, "legală", ori "prin forţa necesităţii", în sclavi şi stăpîni de sclavi. Se vorbeşte aproape peste tot şi cu orice prilej despre faptul că "politica" post-modernităţii a devenit prizoniera comunicării şi a puseelor de iraţionalitate create cu ajutorul manipulării mesajelor şi a conştiinţelor cu ajutorul mass media. La o privire mai atentă se poate vedea, dincolo de aparenţe, că politica şi politicienii post-modernităţii nu fac altceva decît să împingă mecanismele democraţiei spre forme tot mai evidente ale relaţiilor de tip sclavagist. Alegătorii sunt sclavii comunicării mediatice, actorii politici sunt sclavii celor care au resursele economice şi financiare. Analiza economică nu mai pridideşte să semnaleze "aberaţiile" care domină, astăzi, relaţiile dintre "maşinăria (industria!!) financiar-bancară şi economia de producţie-schimb (reală!). Este suficient să te uiţi în ce direcţie duc toate aceste "aberaţii" şi tabloul devine dintr-o dată cît se poate de clar. Industria financiară şi-a pus la lucru mecanismele tot mai sofisticate de care dispune, nu doar pentru a se îmbogăţi, fără prea multă muncă, nu doar pentru a "suge" fără nici un temei economic, nu mai vorbesc de unul moral, parte din "viaţa" produsă de economia reală, ci mult mai mult, pentru a transforma sectorul "natural" al activităţii economice, cel fără de care viaţa oamenilor, a comunităţilor şi a societăţilor nu este posibilă în "sclavul" său. La propriu! Oameni, afacerile lor, bunurile lor, ramuri întregi de activitate au fost reduse la statutul de sclavi. Iar dacă stăpînul bagă de seamă că i s-au terminat resursele huzurului şi ale dezmăţului la care se dedă pe scară tot mai largă, atunci şi-a făcut lege prin care 1. Statul, cel mai mare proprietar de sclavi din lumea post-modernă, bagă adînc mîna în buzunarele "contribuabililor" săi ca să răscumpere afacerile periclitate de jocul la ruletă al marilor instituţii financiare. Se cheamă bail-out! Dacă nu-i ajunge, atunci stăpînul de sclavi bancaro-financiar poate să ia, el însuşi, cu mîna lui, şi ultima picătură de "sînge", de "viaţă" sclavului care i-a încredinţat bunurile şi averile sale, iniţial, în baza unui contract de bună păstrare şi administrare!!!! Se numeşte bail-in!!! Lumea pe care o secretă toate aceste raporturi economice, juridice şi politice este în modul cel mai evident una alcătuită după logica şi instituţiile sclavagismului. Îmbătaţi de ideologia libertăţii şi formele "de plastic" ale zgomotoaselor ei manifestări, cetăţenii secolului XXI încă nu bagă de seamă că "statul" se organizează tot mai temeinic şi ne organizează viaţa, tot mai temeinic după principiile societăţii sclavagiste. Statele beneficiază de dreptul de viaţă şi de moarte asupra cetăţenilor săi, neîngrădit de nici o lege!! (angajarea în război!); statul sprijină şi dezvoltă cultura şi instituţiile carcerale, care nu sunt altceva decît insule înconjurate de ziduri ale unor societăţi sclavagiste; statul post-modern poate reglementa orice aspect al vieţii şi statutului economic al cetăţenilor săi, aducîndu-i aproape de sărăcia absolută, (vezi mecanismul cvasi generalizat al îndatorării guvernamentale permanente, total nesustenabile), care este una dintre condiţiile necesare pentru relaţiile de tip sclavagist!

Dacă analiza lui Faucault rezista, atunci Istoria noastră, a României, dar şi a spaţiului de civilizaţie, mai larg, în cîmpul căruia gravităm, Istoria pe care o secretăm ne-a întors pe undeva prin secolul al XVIII-lea. Statele se apropie vertiginos de comportamentul a ceea ce s-a numit "Etat de police". Libertatea este definită doar ca o libertate bazată pe privilegii, ca o libertate rezervată doar unora, ca o libertate legată de o concesie din partea puterii. Întrebarea critică: cum este posibilă păstrarea şi manifestarea libertăţii totale de alegere, caracteristică criteriilor ideale ale economiei de piaţă, necesară dezvoltării? Răspunsul secolului al XVIII-lea, ne spune Faucault a fost: "Spre tot mai mult stat prin tot mai puţină guvernare." (Naşterea biopoliticii. Cursul din 7 februarie, 1979)

Nu-i aşa că sună straniu de familiar!!!!