Războiul economic al mărilor

În marja recentei Adunări Generale a ONU, 12 state ale Uniunii Europene au organizat "Întâlnirea liderilor din regiunea Mării Negre - Baltice - Adriatice", un eveniment mai puţin spectaculos decât discursul ţinut de Vladimir Putin în acelaşi context, dar având o miză strategică direct conexată cu profilul ascendent al Federaţiei Ruse în spaţiul european. Reuniunea a avut loc marţi, 29 septembrie, şi au participat preşedinţii din Polonia, Croaţia, România şi Bulgaria, miniştrii Afacerilor Externe din Lituania, Letonia, Estonia, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria, precum şi ambasadorii la ONU ai Sloveniei şi Austriei.

Iniţiativa reuniunii i-a aparţinut preşedintelui croat, doamna Kolinda Grabar-Kitarovic, singurul şef de stat european care, cu o săptămână înainte, a avut îndrăzneala să acuze o altă doamnă, pe cancelarul german Angela Merkel, că "a creat haos în Europa" prin invitarea oficială a imigranţilor arabi şi nord-africani să vină în număr cât mai mare pe teritoriul european.

Germania nu a fost prezentă la această întâlnire de la New York, deşi are deschidere şi porturi la Marea Baltică, nici Italia, pentru care Marea Adriatică este aproape întreaga ei frontieră estică. În schimb, a participat Austria, un stat care, din punct de vedere geografic, nu are acces la niciunul dintre spaţiile maritime reprezentate la reuniune.

Obiectivul reuniunii a fost amorsarea unui dialog politic la nivel înalt, care să determine intensificarea cooperării regionale în trei domenii strategice: energetic, transporturi, în special maritime, şi telecomunicaţii. Reprezentanţii statelor europene în cauză s-au angajat să dezvolte infrastructura acestor domenii, în perimetrul mărginit de Marea Neagră, Baltică şi Adriatică, prin utilizarea fondurilor financiare disponibile prin programele Uniunii Europene.

Tot pentru aceste domenii, SUA este singurul stat care ţine să exercite un control global: pe oceane şi mări, prin Marina sa militară, care este cea mai mare şi modernă din lume, în energie, prin combinaţia dintre forţele sale armate şi marile companii americane din sectorul energetic, în telecomunicaţii, prin Agenţia Naţională de Securitate şi companiile-lider din zona de IT&C.

Utilizarea mărilor drept puncte-cheie ale unor ambiţioase proiecte politico-economice nu este o idee nouă, a avut-o chiar şi preşedintele sirian Bashar Al Assad, înainte ca războiul civil să scufunde Siria în haos: în anul 2009, şeful statului sirian a propus partenerilor străini ai ţării sale "Strategia celor patru mări", al cărei scop era crearea unei reţele energetice între Marea Mediterană, Marea Caspică, Marea Neagră şi Golful Persic. La scurt timp, diverse think-tank-uri de la Washington au început să producă studii şi analize care, la unison, au indicat China drept instigator şi principal beneficiar al strategiei siriene şi au avertizat cât de mult vor fi lezate interesele americane de securitate energetică, proiectate pe geografia Orientului Mijlociu, dacă aceasta se va concretiza.

Tot în anul 2009, China ajunsese să importe mai mult petrol din Arabia Saudită decât SUA. Astfel, lansând "Strategia celor cinci mări", Bashar Al Assad a comis o eroare strategică, deoarece a provocat o reacţie preventivă, adică disproporţionată, din partea SUA, al cărei întreg mecanism militar de exercitare a influenţei sale în lume îşi are, din punct de vedere doctrinar, toţi pivoţii în apă, pe oceane şi mări. Ce a urmat pentru Siria, este cunoscut şi încă în derulare.

Majoritatea statelor participante la întâlnirea de la New York au alianţe bilaterale solide cu SUA, care se manifestă şi în cadrul NATO. Sunt cele pe care Donald Rumsfeld le-a numit în anul 2003, când ocupa funcţia de Secretar de Stat la Washington, "Noua Europă". Teritoriul european cuprins între cele patru mări este un triunghi dincolo de care se află, la stânga, "Vechea Europă", iar la dreapta, începe spaţiul estic, Ucraina şi Federaţia Rusă.

Un suporter declarat al întâlnirii de marţea trecută a fost preşedintele Poloniei, Andrzej Duda, cel care a lansat premergător ideea unei "comunităţi" a Mării Negre, Baltice şi Adriatice, un proiect politic la care tind să subscrie acum şi celelalte state central şi est-europene. Faptul că, de această dată, Croaţia a avut iniţiativa reuniunii denotă atât formarea unui tandem croato-polonez, cât şi posibilitatea ca noi întâlniri, pe aceeaşi tematică, să fie organizate pe viitor, cu găzduire oferită de România, Ungaria sau Slovacia.

De exemplu, la 21 aprilie anul curent, oraşul polonez Katowice a găzduit o dezbatere dedicată exact ariilor abordate la New York, mai precis cu denumirea "Completând Europa: de la Coridorul Nord - Sud, la Uniunea energiei, transporturilor şi telecomunicaţiilor". La acest eveniment, proiectul unei astfel de uniuni, suprapuse pe geografia Europei Centrale, a fost puternic promovat de autorii săi: Consiliul Atlantic, organizaţie non-guvernamentală americană, înfiinţată în anul 1961, a cărei agendă tradiţională urmează interesele de securitate ale NATO, şi ONG-ul Partenerii Energiei în Europa Centrală, instrument de reprezentare şi de lobby creat de companiile energetice central-europene.

În consonanţă cu dezbaterea organizată în primăvară de polonezi şi americani, la reuniunea de la New York expresiile laitmotiv au fost "securitate energetică", "riscuri geopolitice", "reforme administrative şi economice", "resurse gazeifere" şi altele similare, frecvent regăsite şi în dialogul politic româno-american referitor la problematica Mării Negre. Încă un argument de luat în calcul pentru a vedea, în comunitatea energetică propusă de preşedintele polonez între Marea Neagră, Baltică şi Adriatică, un proiect emanat din SUA.

Polarizarea treptată a unui bloc politic şi economic în Europa Centrală şi de Est este o mişcare animată în comun de statele "Noii Europe" şi SUA, în virtutea beneficiilor reciproce pe care le poate aduce: pe de o parte, echilibrarea raporturilor de forţă în cadrul Uniunii Europene, iar pe de altă parte fortificarea economică pe flancului estic al NATO. Ambele perspective vizează să prevină extinderea influenţei ruse la nivel european, prin proiecte care, în subsidiar, au rolul de a sabota înţelegerile propuse "pe sub masă" de Federaţia Rusă în plan energetic şi de a zădărnici tentaţia recurentă pe care o au statele vest-europene să le accepte.

La începutul lunii septembrie a anului curent, premierul slovac, Robert Fico, a calificat drept "o trădare" acordul la care Gazprom a ajuns cu companiile vest-europene E.ON, BASF/Wintershall, OMV, ENGIE şi Royal Dutch Shell, pentru extinderea gazoductului Nord Stream. În cuvintele sale, aceste companii "îi iau de proşti" pe est-europeni, părere împărtăşită şi de preşedintele polonez, Andrzej Duda, care a fost la fel de critic cu privire la acord.

La New York, "întâlnirea liderilor din regiunea Mării Negre - Baltice - Adriatice" a survenit în urma convingerii pe care aceştia şi-au format-o cu privire la faptul că "valorile europene" clamate recent de preşedintele francez, Francois Hollande - când acuza statele est-europene că nu le respectă, prin respingerea cotelor obligatorii de imigranţi - reprezintă adesea o retorică goală, folosită după propriul interes de liderii vest-europeni. Acum, celor din "Noua Europă" le este clar că, la Bruxelles, dulăii latră la căţelandrii şi ar vrea ca aceştia din urmă chiar să rămână în urmă.

SUA apasă pedala de acceleraţie în cooperarea cu statele din Europa Centrală şi de Est, pentru a contracara lipsa de receptivitate cu care statele vest-europene tind să răspundă doleanţelor exprimate de la Washington. SUA vrea o blocadă discretă, dar fermă, prin ridicarea unui un "gard politic şi economic" între Federaţia Rusă şi vestul Europei, care să fie construit cu cărămizi oferite din interes naţional de către central şi est-europeni, şi în mod ironic, cu bani de la Uniunea Europeană. Aceasta este partitura după care a crescut, mai nou, tonul liderilor politici din statele central şi est-europene la adresa omologilor vestici.