Războiul lui Putin cu NATO

Creşterea tensiunii la graniţa Poloniei cu Belarus ridică întrebarea critică: vrea Putin o confruntare armată directă cu o ţară membră a NATO şi, pe cale de consecinţă, cu întreaga Alianţă? Un răspuns limpede şi definitiv nu este deloc uşor de formulat. Cel mai simplu ar fi să spunem, aşa cum deja s-a spus pe diferite voci: Putin a pierdut contactul cu realitatea. Ne aflăm în domeniul non-raţionalului, deciziile politice şi militare ale Moscovei nu mai ascultă de mult de condiţiile şi de constrîngerile realităţii. Sunt cantonate definitiv în sosul otrăvit al unei ideologii menite doar să justifice agresiunea împotriva Ucrainei, continuarea acţiunilor militare pe scară largă, în ciuda pierderii controlului asupra dinamicii de ansamblu a conflictului, împingerea la extrem a tensiunilor politice şi militare în spaţiul Europei Centrale şi de Sud Est cu speranţa că dinamica crizelor care se succed şi se suprapun ar putea oferi în mod miraculos, la un moment dat, un avantaj strategic Rusiei şi, pe cale de consecinţă, i-ar deschide drumul către "victorie" în confruntarea cu Ucraina. Discursul politic de la Moscova, începînd cu Putin şi continuînd cu diferiţi alţi înalţi reprezentanţi ai regimului său, lasă prea puţin loc pentru îndoieli în această privinţă: "Rusia nu are de ales şi nici cale de mijloc nu există. Ori cîştigă confruntarea cu Ucraina, ori se va confrunta cu dispariţia sa ca stat şi popor! Totul sau nimic, cale de întoarcere nu mai este!"

Din păcate, cei mai mulţi dintre cetăţenii Rusiei, coborîţi în tranşeele regimului putinian, de voie sau de nevoie, sunt astăzi încredinţaţi că acesta este Adevărul Cardinal. "Nu ne place ce a făcut Putin, dar nici nu mai putem da înapoi, decît cu riscul de a ne pierde ţara!" Ruşii sunt patrioţi, nu vor să îşi piardă ţara! În consecinţă, sunt dispuşi să susţină aberaţia politică şi militară în care Putin a aruncat Rusia. Pînă unde? Pînă la victoria finală! Cercul s-a închis, luînd ca ostatec destinul istoric al Rusiei! Din perspectiva acestei ideologii, translaţia de la conflictul cu Ucraina la conflictul cu NATO ar oferi Rusiei un avantaj. De propagandă, desigur. Ar putea acredita definitiv afirmaţia falsă pe care a fost construită "legitimarea" agresiunii împotriva Ucrainei, anume că, de fapt, adevăratul inamic cu care Rusia se confruntă este Nato. Ucraina nu reprezintă decît o piesă scoasă la înaintare pentru a masca, vremelnic, intenţia Statelor Unite şi a NATO de a distruge definitiv Rusia, de a închide odată pentru totdeauna parcursul său geopolitic, relevant la scară europeană şi globală.

Bine, dar costurile eventualei lărgiri a conflictului armat cu întreaga Alianţă Nord Atlantică sunt colosale. Cum ar putea să le susţină Rusia cînd ea are dificultăţi să reziste în faţa Ucrainei? Desigur, întărită şi susţinută din plin cu resurse militare, economice, politice şi de diferite alte categorii de NATO, în special de Statele Unite. Lărgirea conflictului pare din capul locului o soluţie pierzătoare, exact în acelaşi mod în care, în plan politic, soluţia adoptată de Putin, aceea de a ameninţa Finlanda şi Suedia cu retorsiuni militare, dacă nu stau de o parte în privinţa conflictului din Ucraina, a împins pur şi simplu aceste ţări în NATO. De unde se plîngea pe toate tonurile că apropierea NATO de graniţele sale, prin eventuala aderare a Ucrainei, aduce atingeri insuportabile securităţii sale, prostia politică a lui Putin a transformat două ţări neutre în două ţări membre NATO şi făcut Rusia vecină cu încă o mie trei sute de kilometri de "graniţă NATO". O adevărată catastrofă politică şi strategică.

Dar, dacă Putin navighează de fapt pe creasta periculoasă a valului, cea care separă discursul ideologic, nonraţional, de ţinutul raţionalităţii? Atunci, trebuie să presupunem că Putin nu doreşte cîtuşi de puţin un conflict militar extins cu NATO, ci doar ar vrea ca ruşii să creadă că această ameninţare este reală, să creadă în continuare în minciunile oferite populaţiei de regimul său, drept explicaţii şi raţionalizări ideologice. În sprijinul acestei ipoteze stau declaraţiile date recent de însuşi Putin care a dezvăluit că, pentru a preveni un conflict militar direct între Rusia şi forţele NATO, la iniţiativa Statelor Uninte, Rusia a aceptat deschiderea unor canale speciale de comunicare între unităţile sale militare şi cele NATO, astfel încît să fie evitat orice situaţie care ar putea declanşa confruntări armate din eroare de comandă, de calcul sau de tehnică. Şi, atunci, ce rost au provocările la adresa Poloniei, lansate de pe teritoriul Belarus? Ar putea fi, desigur, un banal accident. Ar putea fi mult mai mult. De exemplu, misiuni de cercetare diversiune, la nivel tactic, menite să caute soluţii de infiltrare în teritoriul polonez pentru grupuri specializate în acţiuni "în spatele frontului". Nu sunt forţele Grupului Wagner specializate în asemenea operaţii? Nu au fost ele transferate în Belarus? Ba bine că nu şi nimeni nu poate crede cu adevărat că se află acolo doar pentru ca trupele sale să poată efectua concediile de odihnă sau etapele de recupere după participarea la operaţiunile din Ucraina. Dezvoltarea unui "front secundar" împotriva Poloniei, marcat doar de acţiuni de distrugere şi intimidare, de erodare a diferitelor tipuri de resurse, militare şi nemilitare, de distrugerea sau măcar incapacitarea funcţională a unor infrastructuri de comunicaţii şi transport care participă la susţinerea conflictului din Ucraina ar putea fi o variantă "raţională" de acţiune, de la care conducerea politică a Rusiei şi comandamentul militar superior să aştepte unele rezultate pozitive, aparent fără riscul de a provoca o confruntare militară de amploare între forţele NATO şi cele ale Rusiei sau chiar Belarus. La nivel operativ, soluţia aceasta se numeşte slabirea sau eliminarea zonelor sigure de sprijin din afara zonei propriu zise de război. Pe scară largă, a fost aplicată în conflictul din Vietnam, prin bombardamente şi acţiuni de distrugere-diversiune întreprinse pe scară largă de armata Statelor Unite pe teritoriul Laosului şi Cambodgiei în încercarea de a slăbi rezistenţa forţelor armate regulate şi de rezistenţă vietnameze, de a reduce sau elimina beneficiile zonelor sigure de regrupare, refacere şi pregătire a viitoarelor acţiuni, aflate pe teritoriul unora dintre statele vecine ("safe haven"). Dacă generalii şi politicienii de vîrf ai Rusiei nu au învăţat nimic din istoria politică şi militară a conflictelor secului XX, atunci aceasta ar putea fi următoarea fază a conflictului Rusiei cu Ucraina şi respectiv cu NATO.