Războiul scenariilor

Pentru prima dată în istorie, dezinformările referitoare la propriile intenţii, dar şi la intenţiile adversarului, au ajuns la un alt nivel. Pentru prima dată în istorie, asumându-şi până la un punct riscuri extrem de mari, strategii de la Washington devoalează sau lasă impresia că devoalează, rând pe rând şi piesă cu piesă, toate intenţiile strategilor de la Kremlin. În cele ce urmează, mă voi referi la această operaţie bine coordonată şi care pune o presiune incredibil de mare asupra adversarului.

Cei care urmăresc fie şi doar superficial derularea evenimentelor de la graniţa de Est a Ucrainei, rămân zi de zi surprinşi de multitudinea şi amploarea planurilor vizate de Moscova. De la angajarea unor mercenari şi transformarea acestora în faimoşii omuleţi verzi, până la iniţierea unor sângeroase atentate în spatele liniilor militare ruseşti, sub forma unor provocări puse la cale de Kiev, pentru a provoca un război cu armata rusă, de la proiectata contaminare a apei, bruierea comunicaţiilor, atacarea electronică a centralelor electrice, până la războiul de gherilă urbană şamd. nimic, dar absolut nimic din ceea ce poate produce imaginaţia unor generali de stat major sau a unor şefi de servicii secrete nu lipseşte din panoplia confruntării la care întreaga planetă asistă ca şi când ar urmări un serial palpitant.

Arta războiului a presupus întotdeauna dezinformarea asupra propriilor intenţii, simultan cu dezinformarea asupra intenţiilor inamicului. Accidental, pentru a creşte nivelul de credibilitate al scenariilor lansate pe piaţă, au fost de-a lungul timpului difuzate, printre multe butaforii, şi informaţii reale de natură a alarma atât populaţia din ambele tabere, cât şi adversarul. Numai că difuzarea unor informaţii reale, care ţin de strategia inamicului, legate de acţiuni preconizate, presupune un risc enorm. Riscul de aţi devoala sursele din interiorul taberei inamice. Ceea ce, în final, ar putea conduce la anihilarea acestora. De aceea afirm că niciodată până acum în istorie nu am mai asistat la propagarea într-un asemenea ritm şi la o asemenea intensitate şi amploare a unor informaţii aparent credibile despre operaţiunile preconizate de cealaltă parte. În speţă, de către strategii Moscovei. Strategii de la Casa Albă încearcă să acopere întreg terenul. Mie unul îmi este limpede că cele mai multe scenarii puse în circulaţie dintre cele pe care le-am enumerat mai sus, cărora le pot fi adăugate multe altele, sunt pur şi simplu rezultatul unor jocuri strategice. A unor eforturi de imaginaţie ale experţilor de la Washington. Încercând să ia în calcul, făcând public acest lucru, toate scenariile posibile, ei se străduiesc practic să inhibe intenţiile adversarilor, dacă acestea există. În acelaşi timp, opinia publică internaţională este, vezi Doamne, prevenită. Orice s-ar întâmpla mai târziu, autorităţile de la Washington vor putea să invoce faptul că ele ar fi avertizat statele lumii asupra a ceea ce urmează.

Cred că din acelaşi joc al nervilor dus la extrem, chiar la paroxism, fac parte şi uluitoarele runde de convorbiri politice la vârf organizate la Moscova. Întrucât Vladimir Putin devine gazda şefilor celor mai importante state NATO care merg în pelerinaj la Kremlin, reiese - dar să nu ne pripim, este doar o impresie înşelătoare - că acesta e iniţiatorul respectivelor întâlniri. Discutând şi negociind separat cu mai toţi şefii statelor, începând chiar cu Viktor Orban, cel mai contestat politician de vârf din Uniunea Europeană, se creează aparenţa că Vladimir Putin încearcă astfel să creeze fisuri din ce în ce mai mari în blocul statelor NATO şi UE. Pentru că dialoguri politice separate înseamnă opinii care pot fi separate, luări de poziţii care pot fi distincte şi, evident, se creează astfel şi posibilitatea difuzării unor informaţii distorsionate, oferite "pe surse", referitoare la conţinutul altfel secret al negocierilor. Şi nu puţini dintre analiştii politici se lasă înşelaţi. Şi văd în aceste spectacole, care se desfăşoară unul după altul la Kremlin, punerea în aplicare de către Putin a unei strategii extrem de bine elaborate, extrem de perverse, prin care încearcă şi reuşeşte să aburească o lume întreagă, cumpărându-şi vezi Doamne timp până în cea de-a doua parte a acestei luni, când pământul îngheaţă suficient de tare, pentru ca şenilele blindatelor să-şi poată lua avântul, îndreptându-se spre Kiev. Şi, după cum vedeţi, sunt calculaţi şi morţii din rândul armatei ucrainene, a armatei Federaţiei Ruse şi din rândul civililor.

Dar dacă lucrurile stau invers? Dacă aceste jocuri strategice sunt elaborate nu la Moscova, ci la Washington? Dacă Statele Unite sunt cele care i-au îndemnat pe mai marii Uniunii Europene şi pe mai marii NATO să meargă rând pe rând la Kremlin nu pentru a semnala acolo eroziuni în interiorul blocului vestic, ci dimpotrivă, pentru a marca unitatea acestui bloc? Dacă, rând pe rând, începând chiar cu şeful rebel al Ungariei, Viktor Orban, reprezentanţii statelor nu fac altceva la Kremlin decât să susţină cu punct şi virgulă aceleaşi poziţii, aceleaşi idei, aceleaşi argumente şi aceeaşi hotărâre de neclintit de a sancţiona Moscova pentru orice escaladare a conflictului?

Merită aşadar să ne punem întrebarea cine trage sforile, cine pune la cale marea prestidigitaţie, cine joacă mai mult şi mai bine pe nervii celuilalt?