Reflexe de apărare

La doar cîteva zile după un congres controversat, criza ostaticilor din Irak a devenit tema principală de atac a PSD. Urmărind repoziţionarea sa pe scena politică după bascularea lui Ion Iliescu, fostul partid de guvernămînt minimizează situaţia internă şi foloseşte oportun conjunctura. Lipsit de complexe, în calitate de nou preşedinte, Mircea Geoană a cerut discutarea unui calendar al retragerii trupelor româneşti din Irak şi consultarea partidelor parlamentare în privinţa soluţiilor politice privind implicarea României în aventura irakiană. Mai mult, fostul ministru de externe consideră că readucerea militarilor români în ţară ar fi fost necesară chiar dacă cei trei jurnalişti nu ar fi fost răpiţi. Deşi la Congresul din 21 aprilie prezenţa militară în Irak nu a fost discutată în documentul programatic prezentat - dar nu dezbătut, în faţa delegaţilor social democraţi, România europeană - România solidarităţii sociale, se afirmă că "actuala administraţie politică a ţării a făcut din orientarea extra-europeană coloana vertebrală a politicii externe româneşti". Dacă referirea viza relaţiile româno-americane, asistăm la o schimbare radicală a viziunii de politică externă a principalului partid de opoziţie. Nici în perioada în care se afla la guvernare, nici în campania electorală, nici în discuţiile privind pregătirea congresului PSD, nu a abordat problema relaţiilor cu SUA. Iar participarea cu trupe a României la pacificarea Irakului sau parteneriatul special cu SUA nu au fost iniţiative ale actualei guvernări.

Războiul din Irak a trezit o permanentă opoziţie a socialiştilor vest-europeni. Doar laburiştii britanici, mai ales aripa Blair, au susţinut necesitatea acestei intervenţii, fără însă ca această poziţie să fie populară în rîndul militanţilor. În România, în schimb, nici unul din reprezentanţii socialismului nu a manifestat vreo critică, fie şi timidă, în privinţa intervenţiei anglo-americane din martie 2003. În acea perioadă a fost orchestrată chiar o campanie în media românească care minimaliza rolul ONU şi UE în menţinerea ordinii mondiale. Consensul general al forţelor politice româneşti făcea ca politica externă să nu devină un subiect de controversă. Încă din 2002, acelaşi Mircea Geoană, care susţine astăzi necesitatea retragerii trupelor din Irak, a promovat acordul privind exceptarea militarilor americani de la extrădare către Curtea Penală Internaţională. Atunci, Mircea Geoană nu avea doar o poziţie diferită de a socialiştilor europeni, dar dintre cele 44 de state membre ale Consiliului Europei, doar România semnase acordul. Comisia Europeană anunţa, în august 2002, că regretă decizia României, ţară candidată la acel moment la aderare, de a semna un acord bilateral cu Statele Unite ale Americii înainte ca Uniunea Europeană să prezinte o poziţie comună pe acest subiect. Atunci, nu acordul româno-american a iritat Bruxelles-ul, ci faptul că decizia Bucureştiului a fost unilaterală, anticipînd poate colaborarea dificilă a României cu celelalte state în interiorul UE. Pentru ca lucrurile să fie clare, Raportul de ţară al Comisiei Europene din 2002 sublinia că poziţia României în privinţa Curţii Penale Internaţionale este regretabilă şi recomandă orientarea politicii externe în concordanţă cu cea a UE.

Nici atunci, nici mai tîrziu, în 2003, partidele politice nu au fost consultate. După ce în Barometrul de opinie publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă din octombrie 2002 poziţia respondenţilor faţă de o eventuală participare cu trupe în Irak era majoritar negativă (70%), timp de doi ani şi jumătate nici un sondaj de opinie nu a mai pus această întrebare pînă în martie 2005, cînd în omnibusul CURS, 55% dintre cei chestionaţi erau împotriva prezenţei militare în zona golfului Persic. Nu doar dezbaterea publică a lipsit în aceşti trei ani, dar chiar cercetările au fost inhibate de un superior şi intangibil interes naţional. Acum, cînd ultimatum-urile răpitorilor se succed, cînd presiunea psihologică este copleşitoare, dezbaterea nu mai este cu putinţă. Impactul emoţional nu creează cadrul pentru dis-pute lucide. Pe de altă parte, implicarea militară în Irak hotărîtă şi de Mircea Geoană a presupus o serie de angajamente internaţionale, orice evoluţie trebuind acum negociată cu partenerii României din coaliţia aflată în Irak. Retragerea trupelor româneşti din Irak în acest moment ar fi rezultatul unui şantaj, nu al unei decizii bine cumpătate.

Tentaţia de a folosi contextul a mai fost aplicată de PSD în 1999. Atunci, aflat în opoziţie, partidul lui Iliescu s-a opus intervenţiei aliate din Kosovo. Acum, aflaţi din nou în opoziţie, cei ce au hotărît prezenţa militară în Irak îşi redescoperă vocaţia de pacifişti. Ca un autentic reflex de apărare, guvernanţii de ieri transferă pe seama celor de azi răspunderea politică a retragerii. Dar dramatis-mul contextului dezvăluie cabotinismul acestei iniţiative.