Reforma apăsătoare

Partidele şi-au ţinut şcolile de vară sub semnul (re)înnoirii. Dar cu dosariada pe buzele tuturor, reforma clamată de toţi riscă să rămână doar o răfuială întârziată cu trecutul mai mult sau mai puţin apropiat. Pe fondul luptelor interne din partide, dosariada a transformat suspiciunea într-o virtute, iar vânătoarea de vrăjitoare într-un amuzament popular. Pe fondul deconspirării mulţi îşi re-descoperă ca într-un fel de arheologie interioară, uneori cu satisfacţie, alteori cu tristeţe, însă întotdeauna cu voluptate, capitulările de odinioară. Şi, cum aici, la marginea Balcanilor, latinitatea e doar un mit, şi în ches-tiunea Securităţii pasiunea predomină. Îndemnul bă-trâ-nu-lui şi uitatului Tacit din Analele sale, sine ira et studio, fără ură şi părtinire, nu este urmat. Nu poţi răspunde urii de clasă comuniste instrumentalizate de Securitate cu o ură de sens invers fără să renunţi la sensul moral al acţiunii. Nici practic, nici etic duş--mănia nu rodeşte. Memoria apăsătoare a vremurilor înfiorătoare nu presupune a nu uita răul suferit sau comis, ci de a vorbi fără mânie.

Sub presiunea evenimentelor, vara reformei s-a ofilit repede. Reforma morală sau cea a organizaţiei, recalibrarea comunicării politice şi de campanie au devenit mai degrabă pretexte pentru politica de joasă altitudine. Şi, cât de schimbătoare e politica! Cei ce erau ieri sus s-au prăbuşit în infern. Dar "căderea" nu a avut nimic din fiorul moral al tragediilor antice. A devenit o simplă răfuială fără consecinţe morale. Unii jubilează aproape public, dar cei mai mulţi uită. Iar uitarea şterge diferenţele. De aceea jocul de-a reforma riscă să compromită orice încercare de schimbare structurată. Dacă nu se întâmplă nimic în interior, dacă valorile rămân neatinse, dacă reforma nu este altceva decât un exerciţiu de imagine, istoria nu se trans-formă, ci doar evoluează. De-vine natură.

Pasiunea libertăţii nu trebuie să transforme într-un coş-mar. Primejdia ca libertatea să fie limitată până se metamorfozează în contrariul său este reală. Tocmai de aceea sfatul unui observator neutru este binevenit. Când un creştin democrat precum Wilfried Martens recomandă României să renunţe la jumătăţile de măsură şi să publice toate dosarele Securităţii, o face nu din intransigenţă morală, ci pentru că doar transparenţa "poate evita un coşmar". Căci altfel, publicarea selectivă nu pare decât "un război secret" dus pentru scopuri meschine. Iar atmosfera apăsătoare care s-a instalat nu ajută la re-cunoaşterea trecutului amintit. După ce din negura comunismului o lume halucinantă ni s-a dezvăluit, luciditatea este singura măsură ce ne poate apăra de derapaje. Nu faptul că informatorii, colaboratorii, rezidenţii, gazdele, reţele ce supravegheau instituţiile şi se activau la comandă existau ne miră, cât mulţimea celor ce au făcut compromisuri fără ca măcar să încerce să reziste. Scopul etic al unei întreprinderi precum deconspirarea nu este, ori n-ar trebui să fie, execuţia publică a "păcătoşilor", ci recuperarea lor morală. Exemplul Inchiziţiei este elocvent. Orice vehemenţă compromite cauza până acolo încât condamnă irevocabil întregul mecanism. Iar inchizitorii nu au intrat, aşa cum au sperat, în panoplia de eroi.

Spectrul amalgamului pluteşte deasupra noastră. Nuanţele s-au atenuat. Între Mona Muscă şi Merce, între cei terorizaţi şi benevoli, între activişti şi informatori nu mai există diferenţe.

Limba română, cu frumoasa sa ambiguitate, face o fină diferenţă între a urî, impuls puternic şi violent, şi a ura, a binecuvânta pe cineva. Să-i binecuvântăm pe cei ce vrând, nevrând au şansa să îşi clarifice relaţia cu propriul trecut. Nici să nu le uităm faptele, nici să nu-i expulzăm din lume. Şi mai ales să ne ferim de sub apăsarea mortală a urii şi să ne re-cuperăm istoria.