Reforma fără sfârşit

O nouă modă bântuie clasa politică românească: modificarea Constituţiei. Mitul noii Constituţii - ca orice structură arhetipală care trimite la refondarea lumii - promite totul. Remediu al tuturor relelor politicii româneşti, schimbarea Constituţiei a devenit unica soluţie pentru depăşirea impasului actual. Iar, prin contagiune, tema reformei constituţionale a fost preluată de majoritatea politicienilor. Din ce în ce mai mulţi politicieni din toate taberele şi de toate nuanţele devin susţinătorii Reformei. De la Traian Băsescu, care sub influenţa vizitei în Statele Unite propunea în toamna lui 2005 soluţia parlamentului unicameral, la Mircea Geoană, care zilele trecute profeţea modificarea rapidă a legii fundamentale, toată clasa politică a ajuns, în fine, la consens: Constituţia este cauza crizelor politice succesive. Dar, cât de fezabilă este modificarea Constituţiei acum?

Argumente pentru o schimbare constituţională s-au adunat: confuzia privind modul de guvernare - indusă atât de tentaţia permanentă de prezidenţializare, cât şi de disoluţia autorităţii executive ca urmare a crizei bicefalismului, pierderea sensului conflictului politic ca urmare a compromiterii firavelor încercări de instituţionalizare a partidelor şi ideologiilor, problemele definirii suveranităţii în contextul integrării europene, politizarea administraţiei, toate încununate de absenteismul masiv, sunt tot atâtea maladii cu origine constituţională de care suferă apatica democraţie românească. Deja din 2002 România a pornit pe drumul revizuirilor constituţionale, dar, la referendumul din 2003, entuziasmul a fost serios afectat de lipsa de apetit a populaţiei. Se pare însă că evenimentul nu a fost receptat ca un avertisment, ci ca un accident de parcurs. Şi nici faptul că această reformă nu a schimbat mare lucru în funcţionarea instituţiilor politice, nici absenteismul de la referendumurile din 2007 nu au temperat efervescenţa reformatoare a politicienilor.

Mai mult decât la o simplă criză de regim politic, asistăm de la o vreme încoace la o autentică criză a democraţiei româneşti. Camuflată sub diferite forme, această criză nu mai poate fi eludată. Şi nu este vorba de o disfuncţie episodică a sistemului, ci de o neîncredere structurală în capacitatea instituţiilor "democratice" de a se acorda cu problemele românilor obişnuiţi. De aceea, obstinaţia cu care unii politicieni se apleacă asupra "dilemelor" constituţionale, amplificată de jocul deciziilor controversate ale Curţii Constituţionale din ultima vreme, a creat imaginea unei operaţiuni oculte, menite să protejeze statu-quo-ul.

Să fie reforma constituţională una din iluziile clasei politice şi ale comentatorilor? Riscul improvizaţiilor, precum cele din 2003, este imens. Dacă procesul de reformă începe acum, într-un context politic tensionat, eşecul e mai mult decât previzibil. Pe de o parte, majoritatea de două treimi, necesară etapei parlamentare a revizuirii Constituţiei, va fi greu de atins, pe de altă parte, modificările percepute ca antiprezidenţiale ar putea provoca respingerea lor la referendum.

Întrebarea pe care André Bellon o punea în titlul articolului său din Le Monde Diplomatique din martie 2007, e la fel de valabilă în România ca şi în Franţa. Când unii constituţionalişti constată că nu există motive întemeiate pentru modificarea Constituţiei, iar politicienii pledează cu energie în sens contrar, devine clar că nu este posibilă realizarea consensului în privinţa funcţiei şi direcţiei reformei constituţionale. Şi cum, ca de atâtea ori în istorie, poporul e uitat, acesta îşi poate uşor lua revanşa, mai ales dacă instituţiile sunt în şantier. A reforma nu e în sine o virtute, aşa cum a conserva nu e în esenţă un viciu. Succesul unei reforme depinde de sensul şi obiectivele sale.