Relaxarea cantitativă a devenit un medicament toxic

Mario Draghi nu s-a mulţumit să-şi prezinte doar la conferinţa de presă de la Frankfurt hotărârea de a extinde programul de relaxare cantitativă al BCE.

Imediat după aceasta, a plecat la Forumul de la Davos, unde "a negat că bazooka BCE este goală, pe fondul îngrijorărilor referitoare la caracterul toxic al QE", după cum scrie Ambrose Evans-Pritchard în The Telegraph.

"Avem suficiente instrumente, precum şi hotărârea şi dorinţa de a le utiliza", a declarat Draghi la Davos.

Din păcate, neîncrederea marilor instituţii financiare în eficienţa măsurilor BCE devine tot mai evidentă.

Probabil că acesta este şi unul dintre motivele pentru care preşedintele BCE a venit cu un argument incredibil în sprijinul prognozelor de creştere economică din zona euro, care "s-ar putea accelera în condiţiile accentuării crizei refugiaţilor, deoarece este necesară creşterea cheltuielilor bugetare". Bineînţeles că Draghi nu a abordat şi "mica" problemă a surselor din care vor fi finanţate cheltuielile.

Hotărârea şi dorinţa conducerii BCE nu sunt puse la îndoială pe pieţe, mai ales că acestea nu sunt însoţite, ca de obicei, şi de asumarea unei răspunderi pe măsură. Oare când este promisă "acţiunea nelimitată", nu ar trebui subliniată, în aceeaşi frază, şi răspunderea la fel de nelimitată pe care şi-o asumă Banca Centrală Europeană, dar mai ales preşedintele acestei instituţii?

Din nefericire pentru BCE, tot mai multe voci cu autoritate, dar şi mari instituţii financiare internaţionale, pun la îndoială eficienţa instrumentelor monetare rămase la dispoziţia sa.

"Efectele secundare ale medicamentului devin tot mai puternice, în timp ce efectele sale curative sunt tot mai slabe", a declarat Axel Weber, fost preşedinte al Bundesbank şi actualul preşedinte al Consiliului Directorilor de la UBS. La Davos, Weber a mai precizat că există o limită clară a obiectivelor care pot fi atinse de BCE prin intermediul relaxării cantitative, după cum scrie Ambrose Evans-Pritchard în The Telegraph, iar "volatilitatea actuală a pieţelor reprezintă prima etapă a mahmurelii, dovadă a preţului pe care trebuie să îl plătim".

Una dintre cele mai dure critici vine, însă, de la banca de investiţii Natixis, al cărui portofoliu de active financiare administrate a fost de 776 miliarde de euro la sfârşitul T3 2015.

Analistul Patrick Artus evaluează programele QE din Statele Unite, Marea Britanie, Japonia şi zona euro şi arată că rezultatele lor sunt negative.

În cazul Statelor Unite s-a observat o redresare a creditării la nivelul companiilor, însă noile împrumuturi au fost utilizate mai mult pentru răscumpărarea acţiunilor şi nu pentru creşterea investiţiilor. Este amintită, de asemenea, consecinţa aşa-numitului efect de bunăstare, care a dat naştere unor noi bule speculative pe piaţa obligaţiunilor şi cea imobiliară. În aceste condiţii, băncile centrale se confruntă cu fenomenul ireversibilităţii politicilor monetare ultrarelaxate, după cum mai arată Artus, deşi au existat numeroase promisiuni oficiale de revenire la normalitate odată cu redresarea creşterii economice.

Unul dintre principalele argumente în favoarea QE, creşterea competitivităţii externe prin deprecierea monedei, s-a dovedit, de asemenea, iluzoriu. În cazul Japoniei, deprecierea yenului a condus la scăderea puterii de cumpărare a gospodăriilor ca urmare a creşterii inflaţiei importate.

La nivelul zonei euro, efectul pozitiv pentru exporturi se lasă încă aşteptat, conform analizei de la Natixis, deoarece companiile au preferat să majoreze preţurile pentru creşterea marjelor de profit, în loc să majoreze volumul exporturilor. Efectele negative ale unei astfel de politici se văd, bineînţeles, şi pe pieţele muncii din zona euro, unde rata medie a şomajului, cu excepţia Germaniei, nu "vrea" să coboare sub 10%.

După ce susţine că "rezultatele macroeconomice ale relaxării cantitative par să fie negative", Patrick Artus aminteşte şi de efectele negative la nivel microeconomic: distorsionarea preţurilor pe pieţele financiare, creşterea volatilităţii preţurilor activelor financiare, precum şi creşterea considerabilă a fluxurilor globale de capital.

Într-o analiză ulterioară, Patrick Artus subliniază "mecanismul periculos al cauzalităţii dintre relaxarea cantitativă şi volatilitatea preţurilor activelor financiare". În opinia sa, din cauza masivelor fluxuri de capital între diferitele clase de active financiare, lichiditatea în exces creată de băncile centrale conduce la o volatilitate ridicată a preţurilor. Mai mult, dorinţa investitorilor de a se proteja în faţa acestui fenomen îi determină să cumpere instrumente derivate, iar efectul îl reprezintă vânzările masive de active ale căror preţuri s-au angajat pe o tendinţă de scădere.

Concluzia lui Artus este aceea că "relaxarea cantitativă determină o destabilizare pe două căi a preţurilor activelor financiare".

Noile critici şi avertismente cu privire la transformarea programelor de relaxare cantitativă din instrumente de stimulare a creşterii economice în instrumente toxice vin în contextul în care însăşi banca băncilor centrale, BIS (Bank for International Settlements) a publicat o analiză referitoare la efectul negativ al creşteri explozive a creditării asupra productivităţii muncii şi a alocării defectuoase a resurselor economice.

După cum arată Claudio Borio, economistul şef al instituţiei, şi colaboratorii săi, strategia băncilor centrale se bazează pe o premisă falsă, în condiţiile în care adevărata problemă nu apare la nivelul cererii agregate, ci la nivelul ofertei, care nu răspunde stimulentelor monetare.

Hank Paulson, Secretar al Trezoreriei SUA între 2006 şi 2009, după ce a fost director executiv la Goldman Sachs între 1999 şi 2006, a susţinut necesitatea salvării sistemului financiar în faţa Congresului printr-o declaraţie celebră. "Dacă ai o bazooka, iar oamenii ştiu că o ai, s-ar putea să nu fie nevoie să o scoţi", spunea Paulson în 2008, fiind convins, probabil, că "restaurarea încrederii va reduce semnificativ probabilitatea utilizării acesteia".

Au trecut opt ani de atunci, iar încrederea pare să fie tot o "marfă" foarte rară pe pieţele internaţionale, în timp ce presa scrie despre "bazooka lui Draghi".

Oare nu a sosit momentul în care bancherii centrali să adopte o măsură cu adevărat radicală pentru restabilirea încrederii?

Adică să ofere un exemplu pentru toţi factorii decizionali, aleşi sau numiţi, şi să-şi asume răspunderea nelimitată pentru acţiunile lor, eliberând, cel puţin, posturile pe care le ocupă, dacă nu sunt îndeplinite anumite criterii de performanţă economică, criterii pe care pot să le aleagă singuri?

Doctorii care prescriu medicamente toxice pot fi acuzaţi uşor de malpraxis şi li se poate ridica dreptul de practică. Oare nu ar trebui ca standarde la fel de stringente să fie aplicate şi în cazul bancherilor centrali, mai ales că acţiunile lor nu au doar efecte individuale, ci de masă?

O astfel de propunere nu va fi luată în considerare, bineînţeles, nici măcar în glumă, iar pieţele vor încerca, nu se ştie pentru cât timp, să mai creadă că un nesemnificativ "pistol cu apă" este, de fapt, o "armă de bunăstare în masă".