Repatrierea aurului - sfaturi pentru Dragnea & Co.

Atacurile politice la independenţa BNR decredibilizează România pe plan internaţional. Pieţele financiare vor răspunde la planurile de amputare a autonomiei BNR prin cel mai eficient instrument pentru a sanc-ţiona iresponsabilitatea unui guvern: prin scumpirea datoriei publice. Prin consilierul prost inspirat Darius Vâlcov, Guvernul Dragnea ne arată încă o dată că nu stăpâneşte noţiuni elementare ale sistemului monetar. Domnul Vâlcov ne expune pe plan politic exact visele unei beizadele pierdute de sub control, care fără permis de conducere vrea cu tot dinadinsul cheia de la maşina părinţilor. Eu nu doresc să văd cum domnul Vâlcov, la volanul BNR, într-un concurs de patriotism de cartier, bagă o ţară întreagă în pom. Odată aurul adus acasă, nimeni nu ar mai putea opri PSD de la lichidarea tezaurului în scopul pomenilor electorale.

Vom analiza câteva argumente care arată de ce ideea PSD de repatriere a tezaurului de la Londra ar fi cea mai proastă decizie a unui guvern. Istoria economică a consemnat faptul că întoa-rcerea la aur a fost acceptată cu scopul de a asigura stabilitatea monetară. Experienţele multor ţări au dovedit că aurul a fost una dintre cele mai sigure investiţii pentru guverne şi gospodării, atât în perioadele de creştere economică, cât şi în timpul crizelor. Începând cu anul 2010, băncile centrale din G7 s-au remarcat drept cumpărători de aur, confirmând faptul că există o relaţie strânsă între rezervele de aur şi "puterea" unui stat.

Cercetările şi statisticile au arătat că nivelurile rezervelor de aur au cres-cut, iar cererea nu mai are raţiuni mercantiliste, ci obiective de ordin monetar. Aurul, al treilea cel mai lichid activ pe piaţa valorilor mobiliare şi unul dintre cele mai reprezentative instrumente de rezervă, a ajuns să fie considerat un concurent foarte puternic al monedei euro şi al dolarului. Aşa cum a consemnat Banca Centrală Europeană, gestionarea activă a aurului în portofoliul rezervelor băncilor centrale are rolul de a asigura o mai bună diversificare a riscurilor din portofoliile lor. Rezervele constituite de băncile centrale sunt considerate, în cea mai mare parte, un stoc tampon sau o acoperire împotriva efectelor potenţialelor crize. Mai mult ca oricare altă rezervă, datorită valorii sale intrinseci, aurul are puterea de a stabiliza economiile.

Marele avantaj al deţinerii de rezerve în aur este că emisiunea de aur nu poate fi controlată de niciun guvern sau bancă centrală. Iniţial s-a considerat că valoarea aurului nu poate fi influenţată de deciziile politice sau de solvabilitatea unei instituţii individuale. Ulterior, acest aspect a fost infirmat de intervenţiile băncilor centrale asupra cotaţiei aurului (încă din 1990), care s-au materializat pe linia ofertei, prin operaţiuni simple (de vânzare) sau mai complexe (precum împrumuturile). Prin urmare, aurul (ca marfă cu funcţie monetară), poate servi eficient pentru revenirea din criză atât timp cât băncile centrale nu intervin asupra cotaţiilor/preţurilor (în special atunci când se înregistrează o scădere a preţului aurului în fazele critice ale crizei). Cercetările au relevat că preţul real al aurului are proprietăţi reverberante şi acţionează ca un hedging eficient împotriva inflaţiei.

Creşterea riscurilor de ţară (pe fondul intensificării incertitudinilor geopolitice şi economice) a readus în actualitate importanţa aurului ca activ de rezervă; dovadă în acest sens este studiul întreprins de Consiliul Mondial al Aurului, în cooperare cu YouGov, care a relevat că 18 din cele 22 de bănci centrale chestionate au cumpărat aur pentru a-şi diversifica rezervele. Studiul mai arată că, în anul 2018, cererea (de aur) băncilor centrale a atins un maxim al ultimilor 65 de ani; şi aceasta în condiţiile în care majoritatea băncilor centrale nu au o alocare ţintă pentru rezervele de aur (reper fiind doar recomandarea FMI conform căreia un nivel optim al rezervei este acela care acoperă importurile de bunuri şi servicii ale unei ţări timp de 3 luni). Majoritatea băncilor centrale au justificat creşterea rezervelor de aur nu doar prin faptul că aurul este un activ sigur pentru diversificarea portofoliului (respectiv, ajustarea riscurilor), ci şi prin faptul că a fost utilizat drept garanţii în perioadele de criză din ultimele patru decenii. Din aceste considerente se aşteaptă ca cererea de aur să crească proporţional cu condiţiile globale de risc. Studiul mai relevă că doar 17% din băncile centrale din eşantion stochează 80-95% din rezervele de aur în interiorul ţării.

Deşi nu există prevederi (directive) care să oblige la păstrarea rezervelor în afara ţării (cel mult doar bune practici internaţionale), pentru a fi mai vizibile în plan internaţional, cele mai multe ţări au decis să păstreze rezervele în marile centre financiare ale lumii: New York, Londra sau Paris. Mai mult, practica la nivel mondial este de a diversifica, din motive de siguranţă, locaţiile unde se păstrează rezervele de aur. Garanţiile de solvabilitate ale acestor ţări, precum şi "cărţile lor de vizită" pentru investitorii internaţionali sunt dublate de dovezi (şi certificări) ale depozitarelor internaţionale de aur.

În ultimul timp, cu privire la rezervele de aur ale băncilor centrale s-au remarcat două tendinţe: a) creşterea volumului rezervelor de aur (Ungaria, Kazahstan, Turcia, Rusia); b) schimbarea locaţiei de păstrare a rezervelor de aur (Ungaria, Germania, Austria). Ţările din prima categorie au fost atrase de metalul preţios într-un context care justifică achiziţia:

- ponderea mică a rezervelor de aur în totalul rezervelor (de exemplu, în ţările din Sud-Estul Europei aurul reprezintă doar 4 - 6% din totalul rezervelor; în China reprezintă doar 2%);

- ieftinirea aurului (preţul unciei a scăzut cu aproape 7% la finalul anului anterior);

- anticipările de majorare a ratei dobânzii de către Rezerva Federală a SUA.

Tendinţa de majorare a achiziţiilor de aur va continua atât timp cât statele emergente (precum Rusia, China, Kazahstan, Ungaria etc.) îşi asumă obiective strategice de creştere a rezervelor de aur din raţiuni strategice.

Ţările din cea de-a doua categorie s-au focalizat pe reechilibrarea rezervelor de aur, fiecare având argumente raţionale de justificare a deciziilor. În majoritatea cazurilor, această reechilibrare nu a însemnat o repatriere integrală. Relevant este cazul Germaniei, care a repatriat doar depozitele din New York şi Paris, dar a păstrat depozitele din Londra (menţinând la peste 50% depozitele externe de aur). Un alt exemplu este cel al Olandei, care a redus cu 20 de procente (de la 90% la 70%) rezervele de aur din afara ţării. Repatriere integrală (pentru doar 3 tone de aur) a realizat doar Ungaria. O parte a repatrierilor au fost justificate prin faptul că state precum Germania şi Olanda sunt ele însele ţări depozitare, având pieţe financiare stabile.

Într-un context cu totul diferit s-a lansat iniţiativa guvernului României de repatriere a aurului. Sub pretextul nevoii de modificare a statutului BNR (dar fără o consultare prealabilă cu BCE), PSD a iniţiat un proiect de lege care prevede, printre altele, reducerea rezervelor de aur deţinute în străinătate la 5 procente (în prezent acestea reprezentând 60% din rezerva totală).

La momentul plasării rezervelor de aur s-a admis că păstrarea lor în străinătate este oportună tocmai pentru a evita unele intervenţii politice asupra chestiunilor monetare. Prin urmare, actuala propunere a clasei politice de repatriere a aurului poate fi interpretată ca un atentat la autonomia BNR. În plus, asocierea aces-tei iniţiative legislative cu iminentele alegeri (europarlamentare şi prezidenţiale), dar şi cu starea precară a finanţelor publice (acutizată prin amânarea adoptării legilor bugetare) a stârnit o serie de controverse. În primul rând, decizia repatrierii aurului a alimentat şi mai mult speculaţiile în triada România-Rusia-Anglia (manevra de bruscare a Marii Britanii putând fi considerată un vot de neîncredere faţă de sancţiunile Londrei împotriva Rusiei după scandalul Skripal). În al doilea rând, s-au amplificat speculaţiile privind potenţiale aranjamente de păstrare a unor funcţii înalte (precum asigurarea unui nou mandat guvernatorului BNR, dar cu condiţia subordonării politice). Luarea de poziţie a BNR (prin declaraţiile din martie 2019) se limitează doar la a explica situaţia neîncasării de dobândă pentru rezerva de aur a României aflată la Banca Angliei, motivând că "obiectivele principale urmărite de BNR în activitatea de administrare a rezervelor internaţionale sunt siguranţa şi lichiditatea, şi nu obţinerea unor bonificaţii prin dobânzi". Fără a răspunde frământărilor privind repatrierea aurului românesc, BNR se rezumă la a puncta cazul Germaniei care a adoptat o decizie de "diversificare a riscului prin ţintirea unei distribuţii echilibrate a rezervelor de aur între locaţiile din străinătate şi cele din ţară". Absenţa negării unui potenţial angajament între guvern şi BNR privind rezerva de aur a României (pentru acoperirea promisiunilor electorale) alimentează speculaţiile privind o potenţială interferenţă a politicului în politica monetară a ţării.

Decizia de repatriere a aurului românesc nu trebuie să se fundamenteze nici pe influenţele politice interne, nici pe imitarea comportamentele altor ţări care au dorit să transmită mesaje "discrete" cu privire la anumite relaţii bilaterale (avem în vedere relaţiile dintre Germania şi Statele Unite, respectiv, UE şi Marea Britanie). România trebuie să fie conştientă că axa transatlantică va include ca avanpost şi Marea Britanie. Pentru a proteja această relaţie, România nu trebuie să sancţioneze Brexit-ul prin retragerea rezervelor de aur plasate la Londra. Acoperirea cheltuielilor unui guvern ineficient prin diminuarea rezervelor internaţionale de aur (chiar şi la "recomandarea" UE) este, de departe, cea mai proastă soluţie. Pentru o ţară precum România, diminuarea acestor rezerve doar din raţiuni politice ar însemna o diminuare a credibilităţii pe plan internaţional.

Pentru reechilibrarea financiară, Guvernul României trebuie să urmeze exemplul Poloniei şi al Greciei, care au cerut Germaniei achitarea despăgubirilor şi datoriilor de război. BNR a admis că există o sumă din cliring necompensată încă, chiar dacă a estimat-o la un nivel inferior valorii calculate la momentul descoperirii (în urma cu câţiva ani). Prin urmare, formaţiunea politică aflată la guvernare ar trebui să folosească expertiza BNR, pentru a articula politic un astfel de demers şi nu să-i reproşeze echipei de la conducerea Băncii Centrale lipsa de patriotism pentru o politică monetară adecvată.

Decidenţii politici şi, în primul rând, BNR trebuie să înveţe lecţiile istoriei care au consemnat că aurul oferă încredere la nivel mondial, acţionează ca un hedging împotriva inflaţiei, este o sursă de venit pentru băncile centrale (care îl valorifică eficient), oferă alternative de diversificare a portofoliilor (pentru reducerea riscurilor), nu este afectat de sistemul monetar mondial, asigură o garanţie fizică (atunci când alte active sunt blocate) şi, nu în ultimul rând, are un preţ (o cotaţie) care nu este afectat de deciziile guvernamentale greşite (precum moneda, care este vulnerabilă la deciziile nepotrivite ale guvernelor).

Am deplina convingere că nu mor caii când vor câinii şi că Domnul Isărescu va mai obţine încă un mandat la conducerea BNR, pentru a depăşi acest moment de răscruce al Româ-niei. Este un moment în care Bucureştiul decide dacă doreşte ca eforturile făcute pe plan economic de după Revoluţie să dea roade sau să le arunce în lada de gunoi, plasând România în altă zonă de influenţă decât cea la care s-a angajat.