Restructurarea clasei politice

Romanul "Mărirea şi decăderea lui A.N", adaptat de televiziunile noastre şi proiectat în loc de block buster, zilele aces-tea, actualizează o temă dragă tranziţiei: restructurarea clasei politice. Din 1990 şi pînă azi, ea nu şi-a pierdut nici un moment actualitatea. Originalitatea spaţiul politic de la noi nu se dezminte! Dezbaterile, confruntările în legătură cu "re-structurarea" clasei politice, în perioada post-decembristă, au început înainte de orice discuţii cu privire la "Structurarea" ei. Primele acţiuni politice, după căderea regimului ceauşescu, au vizat re-structurarea fostei nomenclaturi, cu precădere a stratului superior, care fusese un soi de pseudo-clasă politico-administrativă în vechiul regim. Slăbiciunile acestei temelii aveau să creeze cele mai multe dintre problemele "noii clase politice". O totală lipsă de înţelegere a fenomenelor sociale, economice şi juridice, lipsa oricărei culturi clasice în materie de politică, un uriaş apetit non-democratic, amatorism, hiper-autoritarism, dirijism-voluntarist în exercitarea funcţiilor de conducere, un exacerbat apetit pentru parvenire şi atributele la vedere ale "statusului social", dispreţ suveran pentru "supuşi" şi pentru norme, fie ele morale sau juridice. Prima şi singura încercare, pînă acum, de a interveni în modul de "reciclare" a fostei nomenclaturi, transformată relativ repede în "noua clasă politică", a fost Proclamaţia de la Timişoara, mai precis celebrul punct opt, cel care invocă într-o formă atenuată principiul lustraţiei. Dacă el ar fi fost aplicat, cel puţin "nomenclatura de profesie" ar fi fost în bună măsură împiedicată să se tranforme pes-te noapte în baza de recrutare a noii clase politice şi administrative. Una dintre funcţiile politice principale ale metamorfozei FSN-FDSN-PDSR-PSD, inclusiv variantele PD, PRM şi ApR, a fost tocmai aceea de a asigura succesul "re-structurării" fostei nomenclaturi. De îndată ce a existat suficientă forţă de control asupra instituţiilor guvernării, alte vehicule politice - partide - sau instituţii ale societăţii civile au fost folosite în acelaşi scop - PNL, PNT-cd etc. Impresia de soliditate a guvernării, pe care PSD-ul a reuşit să o creeze, atît de convingător, s-a datorat, între altele, faptului că a preluat această infrastructură, oameni şi instituţii care ştiau pe ce "butoane" trebuie apăsat pentru ca lucrurile să se mişte în economia de stat şi cea locală, în sistemul bancar, în relaţiile economice externe, cum şi cînd trebuie siluită legea pentru a-ţi asigura acoperiri perfecte pentru orice abuz sau nelegiure. Faptul că Adrian Năstase a fost obligat să recurgă la stîngăcii de tipul "Mătuşa Tamara" în justificarea averii, într-o primă instanţă, vorbeşte în favoarea lui, demonstrînd că nu era un versat nomenclaturist care ştie să folosească toate cheile şperaclu ale scripto-birocraţiei juridice pentru a-şi crea un buncăr de acoperiri scriptologice. La recurs, însă, comportamentul său arată cu claritate că ajunsese la o stare de "suficienţă", încredere în sine şi în "uneltele" sale, încît nici nu-i mai pasă cîtă aţă albă intră la cusăturile "afacerilor" din care şi-a clădit averea.

Întrebarea care se pune este dacă sîntem doar în faţa unui alt episod din seria încercărilor de "re-structurare" sau există şansa unei veritabile construcţii, plecînd de la un concept nou, cu material uman şi instituţional nou?

Ipoteze mea, luînd în calcul chiar consumarea dramatică a decăderii lui A.N, cu antrenarea posibilă a altor personalităţi vizibile din PSD, PNL, PC sau chiar UDMR, este că vom rămîne la stadiul "re-structurării". Primul argument este teoretic: nici un proces social nu-şi schimbă cursul, pînă nu consumă resursele materiale şi de concept cu care a pornit la drum şi pe care are capacitatea să le mobilizeze în timp. "Re-structurarea" clasei politice, în sensul resăpării, redecorării, remontării, revalorizării, repoziţionării, redistribuţiei, recondiţionării, refolosirii cu alte mij-loace a fostei pseudo-clase politico-administrative a regimului comunist nu şi-a epuizat nici resursele, nici conceptul. Chiar dacă funcţionează în regim de criză, pentru că şi-a epuizat de mult competenţele, procesul va continua pentru simplul motiv că alt concept concurent nu există. Iar dacă el ar fi totuşi inventat, în scurt timp, într-un laborator politico-intelectual, nu există nici un suport politic capabil să-l impună. Al doilea argument este unul practic. PSD, ca şi PRM, sînt partide pentru care fie şi restructurarea echivalează cu decesul. Un concept nou de partid pentru acelaşi conţinut nu ar ajuta nici atît şi, oricum, nu s-ar putea impune din interior, cu sau fără Năstase membru. Pe de altă parte, efectul mişcărilor care au loc în partidele guvernării nu sînt nici ele prea încurajatoare. Dincolo de "cine înghite pe cine", concepţiile politicienilor PNL şi PD nu par să fie capabile a vedea. Fuziunea e doar o variantă, iar ipotetica dezvoltare a unui Partid popular este discutată tot la nivelul aglomerării şi al aglutinării. Cît despre PIN, PIC, POC sau Tînăra Generaţie becaliană nu este nici cazul să insistăm.

Foarte probabil, formarea unei clase politice în România va deveni o problemă activă pe agenda politică abia peste o generaţie, poate chiar o generaţie şi jumătate.