Revoluţia de iasomie

După 23 de ani de când se află la "cârmă", Ben Ali, dictatorul tunisian, a căzut. Printr-o procedură inedită, Consiliul Constituţional tunisian - constatând că Ben Ali, părăsind ţara în condiţiile manifestaţiilor populare nu mai exercită de fapt atribuţiile prezidenţiale, a declarat funcţia vacantă şi l-a numit pe preşe-dintele Parlamentului şef de stat interimar. Foametea însă, cea de la care a început totul, a rămas. Iar "revoluţia de iasomie", cum a fost supranumită mişcarea care a pus capăt domniei lui Ben Ali este abia la început.

Scânteia care a provocat căderea dictatorului tunisian a fost generată de o tentativă de sinucidere: pe 17 decembrie, Mohamed Buazizi, tânăr vânzător ambulant, de 26 de ani, şi-a dat foc în faţa prefecturii din Sidi Buzid, oraş din centrul Tunisiei. Reprezentanţii municipalităţii îi confis-caseră fructele şi legumele pe care le vindea, singura sursă de venit a familiei, şi nicio oficialitate nu a vrut să-l asculte. Gestul său disperat a făcut ca mesajul "prefer să mor decât să trăiesc în mizerie" să fie preluat de alţii. În aceeaşi zi, zeci de persoane protestau la Sidi Buzid. Mai apoi, după moartea altui tânăr, pe 22 decembrie, manifestaţiile s-au extins în oraşele din jur.

Degeaba a mai încercat Ben Ali să tempereze lucrurile, trecând pe la căpătâiul muribundului pe 28 decembrie, situaţia nu mai putea fi întoarsă. Iar când Mohamed Buazizi a murit, pe 4 ianuarie, furia şi disperarea mişcărilor de protest au cuprins toată ţara. Cu toată cenzura şi violenţa reacţiei, noile tehnologii şi-au dovedit din nou calităţile "subversive" şi au permis mişcării de revoltă să rămână solidară şi să reziste. Intervenţia violentă a poliţiei la Tunis, pe 13 ianuarie, care a făcut alte victime, a grăbit ceea ce părea imposibil: căderea dictatorului. Iar în noaptea de vineri, 14 ianuarie, spre sâmbătă, 15 ianuarie, Ben Ali s-a refugiat în Arabia Saudită.

După ce tunisienii păreau singuri în faţa dictaturii, căci nimeni la nivel oficial în Europa sau America nu părea să reacţioneze - chiar şi după căderea dictatorului, pe site-ul ministerului român de externe este postată doar o alertă de călătorie în Tunisia -, precipitarea evenimentelor a schimbat tonul. Acum, doar prietenul Gaddafi îi mai lua apărarea lui Ben Ali în faţa tunisienilor. Dar, de ce îl sprijineau, chiar dacă oarecum jenaţi în ultima lună, europenii şi americanii pe acest fost şef al serviciilor secrete tunisiene? Pentru că Zine el-Abidine Ben Ali, preşedinte succesor al fondatorului Tunisiei independente, Habib Burguiba, din noiembrie 1987 până în ianuarie 2011, părea singura soluţie pentru o Tunisie stabilă într-o zonă în care islamismul rămâne un pericol. Aşa se şi explică de ce înlăturarea de la putere a lui Burguiba, "din motive medicale", în fond o autentică lovitură de stat, era primită acum 23 de ani ca o promisiune de stabilitate. Căci în anii "80, Tunisia se confrunta cu luptele dintre grupările rivale pentru succesiunea la cârma ţării, dar, mai ales, cu creşterea fundamentalismului. Iar ceea ce a urmat a fost o perioadă de stabilitate şi de aparentă bunăstare. Una din aparenţele pe care europenii, interesaţi mai mult de turism decât de calitatea regimului politic, au acceptat-o ca pe o realitate. Chiar şi când zeci de mii de tunisieni erau în stradă, cancelariile europene, "realiste", cereau "tuturor părţilor să se abţină de la violenţe".

Dar, ca şi în 2008, protestele foamei se înmulţesc peste tot în lume. Chiar în vecinătatea Tunisiei, în Algeria, populaţia manifesta la fel de violent împotriva condiţiilor de viaţă, dar şi a regimului politic. Să fie începutul democratizării societăţilor magrebiene? Vor profita fundamentaliştii de criză pentru a prelua puterea? Oricare ar fi situaţia, revoluţia de iasomie este un avertisment că structurarea sistemului politic şi economic mondial nu mai poate funcţiona în forma actuală. Dar cine să-i înţeleagă? Liderii politici actuali, prizonieri ai grupurilor de interese economice şi ai stereotipurilor, nu par să se ridice la înălţimea timpurilor.