Revoluţiile care vor veni

Decembrie 1989 a avut în viaţa societăţii româneşti, între multe, ciudate şi contradictorii urmări şi pe aceea că a propulsat, la cote care ating frenezia, operaţia pe care o credeam tipică vremurilor dictatoriale, aceea de a rescrie trecutul. Confruntaţi brusc cu întrebarea "Ce aţi făcut în ultimii cinci ani?", nu puţini muritori ai "vechii orînduiri" au început să se preschimbe în "oameni noi" prin ajustarea (auto)biografiei, devenită peste noapte CV, fie acoperind sub pete groase de uitare episoadele ne-mărturisibile ale vieţii de pînă atunci, fie, dimpotrivă, scoţînd la iveală, din realitate sau din pura ficţiune, episoa-de ale vieţii lor care le-ar fi dat dreptul la o nouă identitate, la ieşirea din anonimat, mai mult, la un loc în lumea potentaţilor (neo)rînduielii ce-şi săpa temeliile. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu experienţa colectivă a societăţii, numită puţin cam preţios, în ceea ce ne priveşte, Istorie. Grafomani, scribofili şi neîmblînziţi redes-coperitori repetitivi ai apei calde ne dezvăluie în fiecare Ajun de Crăciun o altă istorie a lui Decembrie 1989, decît cea scrisă doar cu un an înainte. De fiecare dată auzim, însă, aceleaşi lucruri! A fost lovitură de stat!!!!, ţipă partizanii taberei vindicative, bucuroşi că au descoperit şi ei, în sfîrşit, America lor! A fost o Revoluţie şi o Lovitură de Stat, zic reprezentanţii curentului "complexităţii", în noile lor tomuri; Revoluţia a fost a noastră, a celor buni, frumoşi şi mai albi ca Albă ca Zăpada, dar ne-a fost furată; Lovitura de stat a fost a celor răi, urîţi şi mai negri decât minerii ieşiţi din şut pentru a fi folosiţi ca "elemente de pacificare" pe străzile Bucureştilor, doar cîteva luni mai tîrziu. A fost Revoluţie, pur şi simplu, zic "stiliştii" care nu vor să audă de nicio lovitură de stat, că prea miroase urît a goană după putere şi prea înţeapă în nări mirosul prafului de puşcă. Au fost morţi nevinovaţi, ţipă şi acum cu disperarea care nu poate fi ostoită de trecerea timpului, mame care şi-au îngropat copiii neînfloriţi de viaţă, cu disperarea că nu vor şti niciodată nici cine, nici de ce i-a omorît şi nici cum se face că tocmai ai lor trebuiau să fie "victimele Revoluţiei". Se împart şi se reîmpart, simbolic, vinovăţii şi tot mai puţini lauri. Între timp, televiziunile străine au refăcut scenariul "Loviluţiei" şi ne prezintă declaraţiile relaxate ale unora dintre cei care, din afara ţării, au dirijat pe teren mişcările actorilor principali ai piesei, atît personajele "Albe", cît şi cele "Negre"! Ca şi cînd, în secolul acesta, pentru cineva care ţine ochii deschişi, ar mai putea fi o surpriză faptul că în România nimic semnificativ politic nu se întîmplă, de la crearea acestui stat şi pînă astăzi, fără acordul şi, la nevoie, cooperarea adevăraţilor Puternici ai Lumii! Pentru cine are urechi de auzit, ne-a spus-o de mult Everestul politologiei româneşti, Caragiale: la noi, rivoluţie fără voie de la poliţie, nu se poate!

Contradicţiile prezentului sunt mult mai spectaculoase, în comparaţie cu linia relativ simplă a trecutului, chiar dacă marcată de sinuozităţi, dar asta nu pare să intereseze prea mult. Priviţi imaginile filmate ale acelor zile şi încercaţi să gîndiţi cu mintea de atunci; răspundeţi cinstit: v-aţi fi putut închipui că avocatul din oficiu al inculpaţilor Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena, cel care a invocat întru acuzarea lor existenţa şi activităţile teroriştilor, va fi, peste două zeci de ani, procurorul militar ce a investigat "crimele revoluţiei" şi pretinde că a stabilit, ca fapt juridic, că teroriştii nu au existat? Mai faceţi un exerciţiu de imaginaţie: aţi fi putut spune că peste două decenii omul care, pe 22 decembrie, a semnat în numele Ministrului Apărării Naţionale ordinul de consemnare în cazarmă a militarilor şi de retragere din stradă a tuturor elementelor care acţionaseră pînă atunci împotriva populaţiei, omul care l-a urcat pe Ceauşecu în elicopterul morţii, omul care a pus în operă procesul şi execuţia ceauşeştilor, cel care avea să deţină succesiv portofoliile Apărării şi Economiei în guvernele conduse de Petre Roman, îşi va petrece Crăciunul în spatele gratiilor, ispăşitor al unei sentinţe de condamnare pentru participare la conducerea acţiunilor aberante (politic şi militar), împotriva populaţiei Timişoarei, din 15-18 decembrie 1989? Contradicţiile şi întorsăturile de destin nu se opresc, desigur, aici; după cum nici vieţuirea, nici moartea altor protagonişti ai acelor zile nu lasă mai puţin loc pentru semne de întrebare şi spaţiu pentru cercetare amănunţită. Rescrierea simplistă a trecutului este, însă, o operaţiune mult mai lesnicioasă, mai profitabilă şi, desigur, mai puţin periculoasă, decît analiza la rece, onestă, a ceea ce spune despre oa-meni şi societatea noastră prezentul continuu al evenimentelor din Decembrie 1989!

Poate cel mai interesant, însă, este ce spun aceste evenimente despre viitor. Iar de acest aspect, vă asigur, nu s-a ocupat, încă, nimeni! Dacă este să luăm trecutul ca oglindă, ori ghid al viitorului, atunci lucrurile nu arată deloc bine. Pentru noi, revoluţiile politice au fost, fără excepţie, eşecuri lamentabile. Doar propaganda politică la zi susţine, de fiecare dată, că "Revoluţia a învins", iar consecinţele ei sunt dintre cele mai "luminoase"; în rest toate evaluările peste timp, o generaţie, două, vorbesc mult mai convingător despre ratarea oportunităţilor istorice. Un rău a fost înlăturat cu un alt rău, considerat nu de puţini, nu doar în epocă, cu mult mai rău! Deja, după douăzeci de ani, ne spun sondajele azi, în societatea românească este pe cale să se stabilizeze un curent de opinie, dominant, care proclamă nu doar că societatea merge în direcţia greşită, ci şi că "înainte era mai bine"! Să presupunem, însă, că viitorul nu vrea să asculte de îndrumările sau de experienţa trecutului. Că este liber în mult mai mare măsură decît suntem tentaţi să credem. Chiar şi în aceste condiţii, cîteva lucruri sunt previzibile, în privinţa întîlnirii noastre cu viitoarele revoluţii:

România va fi precar pregătită; nu va vedea valul venind, iar dacă-l va vedea cineva, la nivelul gestiunii societale, nu se va întreprinde nimic semnificativ care să deschidă porţile la timp;

În consecinţă, România va fi mai degrabă victima viitoarei revoluţii, decît beneficiara ei;

Schimbarea politică nu va fi semnificativă pentru starea generală a societăţii, care va rămîne precară, chiar dacă scurte perioade "excepţionale" pot însoţi schimbarea;

Lupta politică dintre diferitele clanuri, "grupuri de interese", haite etc., pentru încasarea "dividentelor revoluţiei" va fi mai aspră şi mai lungă, va produce mai multe efecte sociale distructive decît revoluţia, perioada de incertitudine şi destabilizare pe care ea o presupune, inevitabil;

Adevărata Libertate pe care o generează revoluţiile la noi nu este nici măcar aceea minimală de "A spune NU", ci doar o altă formă a subservienţei care se consumă în linguşire şi lingere a picioarelor noii puteri, cea care împarte discreţionar, ca şi predecesoarea sa, beneficiile grase rezultate din exerciţiul di-solutiv-spoliator al guvernării;

Poate cea mai tulburătoare întrebare în legătură cu "viitoarele revoluţii" este legată de "cauzele" şi situaţiile care le-ar putea precipita! Am să mă rezum la consemnarea celor mai vizibile:

Recăderea în modele totalitare de guvernare, pe fondul epuizării resurselor de subzistenţă ale populaţiei şi al dispariţiei spaţiului de manevră pentru strategiile de "amînare" a consecinţelor sociale ale gestiunii dezastruoase a guvernării;

Prăbuşirea sistemului instituţional al "Uniunii Europene" pe fondul unei crize economice globale care îşi va consuma toate consecinţele, pînă la cele mai devastatoare;

Un conflict global şi/sau regional care va antrena implicarea totală a României şi schimbarea drastică a balanţei mondiale de putere; cel mai previzibil rezultat al unei asemenea situaţii este "redesenarea" hărţii României;

O masivă şi rapidă schimbare a mediului care va afecta echilibrele şi aşa precare pe care se bazează subzis-tenţa populaţiei României;

O catastrofă demografic-biologică care ar putea duce rapid (în cursul unei singure generaţii), la scăderea cu mai mult de jumătate a populaţiei României.

O schimbare bruscă şi masivă a structurii normative şi de credinţe fundamentale pe care oamenii le îmbrăţişează pentru a-şi reglementa relaţiile lor sociale, care ar putea produce "o revoluţie morală", cu consecinţe inevitabile şi drastice în planul politicii;

Cititorii avizaţi vor observa, cu uşurinţă, că aceste posibile scenarii nu se exclud, fiecare în raport cu celelalte!