Rezerva fracţionară, Shylock şi disciplina contractuală

Îndeobşte credem, în mod eronat, că băncile sunt intermediari financiari, întrucît: (i) atrag depozite de la populaţie şi de la firme şi (ii) plasea-ză aceşti bani cu dobîndă, prin creditare, populaţiei şi firmelor. Un intermediar propriu-zis între deponenţi şi împrumutaţi ar face un singur lucru: ceea ce ar deţine de la şi pentru deponenţi ar repune în circulaţie cu titlu de împrumut cu dobîndă, care ar urma să se restituie în timp de către împrumutat, dobînda asigurînd atît remuneraţia capitalului atras de la deponenţi, cît şi profitul băncii; întrucît scadenţa la depozite poate fi imediată (1), în timp ce scadenţa împrumuturilor este amînată, pentru a putea restitui la timp depozitele, banca-intermediar ar trebui să aibă rezerve de lichidităţi suficiente pentru a face faţă acestui decalaj în timp.

Dar băncile moderne nu funcţionează aşa. Băncile nu mai intermediază decât teoretic între cei ce deţin lichidităţi şi cei care au nevoie de acestea. În realitate, băncile emit bani, mai precis, bani - datorie, prin simplul act juridic al împrumutului. Atunci cînd dau credite, băncile nu au obligaţia rezervei integrale (volumul creditelor acordate = suma fondurilor proprii, inclusiv depozitele).

Pentru o unitate monetară dată cu împrumut, băncile nu sunt obligate să deţină fonduri proprii (rezerve) de aceeaşi valoare, ci doar o fracţiune din această valoare. Este ceea ce se numeşte, îndeobşte, rezerva fracţionară. Restul banilor daţi cu împrumut sunt creaţi de bancă, prin utilizarea ingredientului magic al încrederii, o încredere impusă de stat, prin monopolul pe care îl acordă băncilor pentru activitatea de banking: aceşti bani împrumutaţi nu preexistă în rezervele băncii faţă de momentul creditului, dar se regăsesc în conturile împrumutatului după acest moment (2). Această încredere în bănci, sus-ţinută (leveraged) de stat şi de băncile centrale, se transformă în bani în exact momentul în care împrumutatului îi este "permis" să-şi constituie depozite sau conturi curente echivalente cu aceşti "bani" la banca împrumutătoare. Aşadar: (i) băncile îşi creează rezerve prin însăşi actul creditării, nefiind nevoie ca rezervele necesare acoperirii creditului să pre-existe creditării; (ii) băncile creează bani din crearea de datorii; aceştia sunt banii-datorie, care nu există decît în măsura în care există ingredientul magic al încrederii; cu cît ne împrumutăm mai mult, cu atît mai mulţi bani-datorie sunt creaţi de bănci şi cu atît mai mult avem "nevoie" de ele;

(iii) nu doar că băncile sunt prea mari pentru a eşua (to big to fail), dar ele sunt prea "necesare" pentru a dispărea. Este un incredibil privilegiu pe care îl deţin şi îl exercită doar băncile: e vorba de un monopol legal. Cămătarii, mai vechi sau mai noi, nu au avut niciodată acest privilegiu şi nici nu îl vor avea.

Shylock, cămătarul din Neguţătorul din Veneţia de W. Shakespeare, personaj care se ocupă cu atît de hulitul împrumut cu dobîndă, practică acest "sport" folosind bani proprii, bani reali, pe care îi deţinea înainte de momentul magic al împrumutării. Dacă se împrumuta, la rândul său, o făcea punându-şi "pielea în joc", adică riscându-şi averea şi libertatea în caz de eşec al afacerii (3). Oricît de odioasă ni s-ar părea "garanţia" impusă girantului împrumutatului (un pound din carnea acestuia), Shylock împrumută din bani proprii, pe care îi avea înainte de a-i da cu împrumut şi pentru restituirea cărora răspundea cu întreaga avere, plus libertatea.

Băncile, în schimb, execută silit casele reale ale unor oameni reali nu pentru a recupera banii deponenţilor, ci pentru a recupera aceşti bani-datorie, creaţi din nimic, bani care există doar pentru că există actul juridic al împrumutului.

Este un nimic vrăjit care mişcă lumea în cele mai neaşteptate feluri, iar uneori duce la drame, tragedii şi războaie.

Banii - datorie au creat şi alimentat fără oprire iluzia prosperităţii consumatorilor, a statului şi a comunităţilor locale, care se împrumută la bănci şi, în acelaşi timp, devin controlabili prin îndatorare. Aceşti bani - datorie sunt şi la originea iluziei creşterii economice prin credite şi prin consum. Democraţia luxului şi dreptul de a se îndatora (ridicat de unii jurişti un pic cam exaltaţi la rangul de "drept al omului") provin, la fel, din această magie a încrederii impusă sau susţinută de stat. "Luxul pe datorie" este, în sine, o formulare oximoronică, întrucât luxul este ceea ce îşi permite cel cu bani sau cu avere în exces. Iar datoria nu este un drept, ci o obligaţie. Este elementar: cel ce se îndatorează trebuie să restituie împrumutul sau să dea ceva în schimb, adică o parte din veniturile sale viitoare şi, implicit, o parte din viitorul său, casa sa, libertatea şi independenţa sa, propriul suflet (ca în Faust).

În plus, banii - datorie sunt la originea sacralizării contractului de împrumut, lucru interzis de toate cele trei religii monoteiste globale.

Dacă domnul Isărescu era capabil să susţină orice contract de împrumut, cu sau fără clauze abuzive care să îl împăneze ("un contract e un contract"), putem fi măcar în parte consolaţi, de vreme ce alţii au exagerat cu mult mai mult.

Spre exemplu, pastorul american Ralph Waldo Emerson (considerat de mulţi iniţiatorul "meditaţiei transcendentale") îi cerea creştinului finalului de sec. XIX să îşi plătească facturile "ca şi când Dumnezeu însuşi ar fi emis-o". Iar juriştii au comis-o şi mai rău. Un anume Alfred Fouille, în fervoarea revoluţionară a anilor 1800, punea semnul egal între contract şi justiţie. În prezent, juriştii români blocaţi în prejudecăţile anului 1990 obişnuiesc să spună: "contractul e legea părţilor". Iar după aceşti jurişti se iau mai toţi liderii autoritarişti eternizaţi pe post şi jurnaliştii militanţi care le prestează acestora servicii de ridicare în slăvi şi în sondaje.

În înţelesul său real şi originar, textul art. 969 din Codul civil de la 1864 (text analog cu art. 1270 din actualul Cod civil) ne arată că o convenţie, legal făcută, are putere de lege între părţile contractante. Un contract nelegal nu este valabil. Un contract contrar ordinii publice, moralei şi bunelor moravuri nu are efecte. Expresia "contractul este legea părţilor" este o formulă doctrinară metaforică devenită prin repetare la infinit o cutumă sau, mai degrabă, un şablon lingvistic. Este foarte probabil că vreun autor francez de drept civil, pierdut în negura începutului de secol XIX, în epoca primelor comentarii ale Codului civil francez din 1804, a folosit o butadă pentru a exprima acest principiu al forţei obligatorii a contractului şi acest artificiu lingvistic ("contractul este legea părţilor") a fost ulterior de toţi comentatorii Codului. Un filosof francez de la jumătatea aceluiaşi secol XIX (Alfred Fouille) a încercat chiar mai mult decît atît, ajungînd să spună că, din moment ce contractul are la bază consimţămîntul liber părţilor, înseamnă că cine zice contractual, zice just ("qui dit contractuel, dit juste").

În doctrina franceză mai aşezată, însă, aceste exagerări au fost dezavuate. S-a afirmat că, departe de a duce la raporturi juridice echilibrate, autonomia de voinţă [...] are ca rezultat faptul că "cei mai puternici îşi impun legea celor mai slabi" (4) şi adeseori contractul consacră "strivirea celui mai slab de către cel puternic" (5) . Libertatea de a contracta nu a fost niciodată acceptată de legiuitor ca fiind absolută. Cei presaţi de nevoi sunt obligaţi să vrea ceea ce puternicii economiei sunt liberi să le-o impună (6). Autonomia de voinţă nu este decît o ficţiune juridică, tot mai departe de realitatea contemporană.

Ştiinţa poate fi utilizată ori manipulată în mod pozitiv sau negativ. Tehnologia este ştiinţa aplicată în interesul societăţii, care a permis în mod evolutiv ridicarea gradului de civilizaţie şi de confort al umanităţii. Dar şi industria militară este tehnologie, fiind utilizată nu numai pentru apărare, ci şi pentru agresiune şi războaie ilicite ori terorism. De asemenea, inteligenţa artificială poate deveni periculoasă pentru om, iar clonarea, umană sau animală, poate fi distructivă pentru fundamentele umanităţii.

Ca şi ştiinţa, şi dreptul poate fi manipulat. Pentru a nu fi aneantizat ori manipulat negativ, dreptul trebuie realizat în scopul organizării păcii sociale. Manipulările negative ale dreptului pot fi corectate dacă dreptului i se dă sensul său profund, adică acela de echitate. Echitatea nu este nimic altceva decît bunul simţ comun care legitimează legea, contractul şi hotărîrea judecătorului.

Contractul, ca şi legea şi sistemul judiciar, în ansamblu, poate fi manipulat. Contractul poate fi instrumentul abuzului, poate da o aparenţă de legalitate intereselor meschine, fraudei, profitului ilicit etc. şi poate "cimenta" inegalităţile sociale şi economice. Deşi inegalităţile nu sunt interzise în sine, pentru că ele nu sunt rele în sine (oamenii nu sunt fizic egali, pentru că sunt diferiţi; oamenii au dreptul să fie diferiţi; sunt, însă, juridic, egali în drepturi şi în şanse), hazardul ne pune în mînă cărţi de joc diferite. Nu este contrar regulilor jocului faptul de a juca dur sau manipulatoriu, fără să ai, de fapt, cărţi bune în mînă (în limbaj de poker, această tehnică se numeşte "cacialma"), deşi s-ar putea spune că manipularea este în sine un abuz de drept sau de putere. Ilicit şi contrar regulilor jocului este faptul de a trişa. Inegalităţile sunt cert ilicite şi imorale atunci cînd ele elimină şansa de cîştig ori de pierdere sau o reduc în mod neonest în favoarea unuia dintre "jucători" sau în favoarea jucătorului - trişor. Manipulările ilicite sau imorale ale contractului sunt negative şi nu pot fi protejate de lege sau de totalitatea dreptului, întrucît şansele oamenilor de a se realiza în societate sunt egale, iar principiul egalităţii în drepturi, care înseamnă egalitatea şanselor, este consacrat la nivel constituţional şi convenţional, făcînd parte din categoria drepturilor omului. Aplicînd echitatea în formarea, executarea, interpretarea sau revizuirea contractului, manipularea negativă a dreptului prin contracte poate fi înlăturată şi, în locul manipulării contractuale, se poate instaura justiţia contractuală. În acest scop pozitiv, legiuitorul poate declara nule unele clauze în contracte sau contractul în întregul său, întrucît contravin ordinii publice sau bunelor moravuri, iar judecătorul poate anula total sau parţial contractul, ori îl poate reconstrui pentru a corectă dezechilibrul contractual sau pentru a (re)concilia interesele părţilor.