Rigla zidarului şi patologia socială

Cartea semnată de Richard Wilkinson şi Kate Pickett are ca subtitlu întrebarea: "De ce societăţile mai accentuat egalitare o duc aproape întotdeuna mai bine?" Ea a apărut anul trecut în Statele Unite şi, de atunci, nu a încetat să facă valuri, atît în comunităţile profesionale implicate în elaborarea şi evaluarea politicilor sociale, cît şi în cercurile politice de cele mai di-verse orien-tări. Discursul autorilor are în spate o vas-tă muncă de analiză statistică, întinsă pe durata a nu mai puţin de trei decenii. Întregul demers este structurat în jurul corelaţiilor dintre, pe de o parte, gradul de inegalitate socială dintr-o societate, măsurat de diferenţa dintre cele mai înalte 20% venituri şi cele mai scăzute 20% şi, respectiv, incidenţa diferitelor manifestări de patologie socială - mortalitate infantilă, incidenţa naşterilor la adolescente, incidenţa violenţei cu omor, mărimea relativă a populaţiei carcerale, consumul de droguri, incidenţa obezităţii, a bolilor psihice, eşecul educaţional, nivelul de neîncredere manifestat în relaţiile sociale etc. Ca să folosim limbajul adecvat mediului, datele arată că, pentru toţi indicatorii sociali luaţi în considerare, se poate evidenţia o corelaţie lineară (dependenţă directă) cu mărimea ecartului de inegalitate specific societăţii respective. Pe scurt, cu cît este mai mare inegalitatea, cu atît sunt mai frecvente problemele sociale, de felul celor menţionate. Pe scala cu zece intervale de mărime, care măsoară inegalitatea de venituri, la minim se află: Japonia, Finlanda, Norvegia şi Suedia, iar la polul opus, Singapore, Statele Unite şi Portugalia. În cele mai multe ţări luate în considerare (10 din 23) indicatorul de inegalitate se află pe intervalul median. Pe ansamblu, ţările cu indici de inegalitate peste medie sunt de trei ori mai multe decît cele sub medie. Autorii nu spun nici că inegalitatea de venituri produce aceste probleme sociale (este cauză), nici că ele pot fi simplu eradicate doar prin modificarea diferenţei dintre cei 20% dintre cetăţenii unei ţări, care deţin veniturile cele mai mari şi cei 20% cu veniturile cele mai mici. Discursul atrage atenţia, mai degrabă, asupra efectelor sociale sistemice antrenate de clivajele sociale masive şi permanentizate. Indirect, este unul dintre contra-argumentele analitic-factuale cele mai puternice opuse tezei "hiper-liberalistă" conform căreia creşterea bogăţiei la un pol al societăţii antrenează, în mod natural, efecte pozitive (venituri), rostogolite de sus în jos pe scara socială. Cel puţin această analiză arată că lucrurile nu stau deloc astfel. De rostogolit se rostogolesc şi cresc în avalanşă, mai degrabă, problemele sociale.

În cazul României, subiectul nu este deloc unul de interes pur academic. El are o relevanţă socială şi politică directă. Criza în care societatea se adînceşte, condusă către nicăieri, dar cu mîna tot mai des pe bici, de o adunătură incompetentă, iresponsabilă şi pusă doar pe spoliere, numită pompos, clasă politică, ne aşază la extremitatea societăţilor inegalitare. Deşi în măsură diferită şi cu modalităţi diferite, fiecare formulă de guvernare post-decembristă, voit sau nu, a împins societatea românească spre o structură de tip puternic inegalitar. Concluzia inevitabilă este că trebuie să ne aşteptăm, pînă nu se schimbă ceva radical în gestiunea guvernării din România, la creşterea şi agravarea "patologiei sociale", la o degradare continuă şi agravată a ţesăturii de relaţii, valori, încredere şi respect, care ţine împreună membrii oricărei societăţi.

Întrebarea suplimentară ar fi: care este cea mai productivă abordare pentru a crea o societate ferită de excesele marilor clivaje şi diferenţe sociale ruinătoare? Nimeni, şi cu atît mai puţin autorii cărţii de referinţă, nu susţine că o societate "perfect egalitară" este soluţia bună. Dimpotrivă, analizele arată cu claritate că abordarea realist-productivă nu stă în anihilarea oricărei diferenţieri de statut social, bazat pe venituri, ci în menţinerea ei într-o plajă de optim. Care este aceasta, nu ştie nimeni şi foarte probabil că fiecare societate are o valoare de echilibru proprie, care la rîndul ei este influenţată atît de factorii generali ai dinamicii sociale, cît şi de factori conjuncturali. Răspunsul poate să pară surprinzător pentru "mecaniciştii" politicilor sociale care se gîndesc imediat şi exclusiv la impozitare graduală şi penalizare a veniturilor mari. Cercetarea a arătat că metoda cea mai sigură pentru ca dezvoltarea socială să găsească în mod natural punctul optim de echilibru dintre venituri foarte mari şi venituri foarte mici este investiţia în învăţămînt. Creşterea zestrei de educaţie, cu fiecare generaţie. Cu cît indicele de performanţă educaţională, la nivelul întregii societăţi, creşte, cu atît mai uşor şi mai sigur se găsesc soluţiile pentru apropierea de optimul care tinde să elimine cel puţin o parte din problemele sociale. Pe scurt, oricît de săracă, înapoiată, îndatorată, bătută de soartă ar fi o societate, investiţia în educaţie este singura şansă să-şi depăşească condiţia precară şi să încalece, cîndva, valul dezvoltării. Dacă nu, NU! Clasa politică a României a înţeles acest adevăr fundamental al dezvoltării la 1860! Cea care face degeaba umbră pămîntului, la anul de graţie 2010, NU!