Riscuri şi ameninţări

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a luat în discuţie tema riscurilor şi ameninţărilor la care România este expusă pentru a decide, ulterior, măsurile prin care ar putea să le reducă sau să le înlăture cu totul. Suntem într-un aparent exerciţiu de normalitate, în cîmpul foarte serios al temelor de securitate naţională.

Problema este că, în circul nostru de obor, înlăuntru nu prea e leopardul, iar afară, de prea multă vreme, e mult prea strident vopsit gardul!

Vorba unui şugubăţ: omul se trage din maimuţă dar, dacă te uiţi în jur la comportamentul unora, bagi de seamă că încă nu s-a tras de tot! Aşa şi cu temele de securitate. În vocabularul politic al României, termenul de "securitate" trimite fără echivoc doar la securitatea statului! Aşa a fost în perioada interbelică, (termenul folosit era cel de "siguranţă"), aşa a preluat-o şi dus-o "pe cele mai înalte culmi" "elita" paraşutată a comunismului din România post-belică, pentru care instituţia securităţii avea ca misiune, încă şi mai strict, apărarea cu orice preţ a regimului politic, a preţioşilor săi reprezentanţi şi doar pe cale de consecinţă a instituţiilor de stat prin intermediul cărora această minusculă grupare îşi exercita dictatorial, asupra restului societăţii, puterea, inepţia şi bunul plac. La noi, sintagma "securitate naţională" şi, odată cu ea, o întreagă agendă, a fost importată, după 1990, din vocabularul anglo-saxon. Iar de atunci, nu osteneşte să dea bătăi de cap celor care sunt obligaţi să se folosească de această unealtă pentru cu totul alte probleme decît cele care au creat-o în cultura politică occidentală. De altfel, însuşi CSAT-ul are ca model de inspiraţie "Consiliul Naţional de Securitate" din complexul instituţional aflat la dispoziţia Preşedintelui Statelor Unite, în exercitarea mandatului său. Şi aşa i s-ar fi spus şi la noi, doar că în 1990, a folosi termenul "securitate" în denominaţia unei instituţii publice era echivalent cu a tropăi pe un maldăr de mine antipersonal, gata amorsate!

Cultura politică în care a fost creat termenul de "securitate naţională" a îmbrăţişat o viziune în care statul nu este o valoare în sine, cu atît mai puţin valoarea cardinală a societăţii. Este doar una dintre uneltele politice prin care cetăţenii, comunităţile şi "naţiunea" se exprimă în promovarea drepturilor şi a libertăţilor lor, de care se folosesc pentru a şi le apăra, atunci cînd sunt ameninţate de forţe ostile. În consecinţă, securitatea statului este doar un derivat şi nu pivotul, cum se întîmplă să fie cazul în cultura noastră politică. O cultură politică mai rezistentă decît altoiul menit să-i dea posibilitatea, după o lungă şi întunecoasă eră de supra-statalism, să îmbrăţişeze valori şi teme ale securităţii cetăţeanului, comunităţilor şi de nivel societal. Nimic din toate acestea nu s-a întîmplat. După modelul bine cunoscut al pieselor de la "maşina de cusut" fabricată la Cugir care, oricum ar fi fost montate, dădeau tot mitraliere, aşa şi cultura noastră de securitate s-a repliat masiv şi destul de repede pe singurul lucru care contează, dacă priveşti "realist" viaţa: puterea, mecanica şi dinamica ei, deţinătorii puterii.

O primă consecinţă a acestei nefericite, costisitoare şi cu totul risipitoare "adaptări" a temelor de securitate naţională în contextul nostru instituţional este "importul" masiv de liste cu "ameninţări şi riscuri", fie direct din documentele similare ale Statelor Unite, fie din diferite liste ale NATO, influenţate la rîndul lor de agenda politică a SUA. Desigur, nimeni nu poate ignora pericolul terorismului internaţional, al diseminării şi globalizării reţelelor sale. De aici şi pînă la a face din "terorism" prioritatea nr.1 a politicii de securitate a României este, însă, un drum lung, absolut nejustificat de nici o circumstanţă credibilă. Cu excepţia, desigur, a "notelor bune" pe care le-au primit "politrucii de şcoală nouă" la inspecţiile de mîntuială ale "licuricilor", mai mult sau mai puţin importanţi, care-şi dau cu presupusul despre securitatea României, fără să aibă, ori să asume, nici un fel de responsabilităţi faţă de aceasta! Izbucnirea conflictelor cu componentă militară clasică în imediata vecinătate a României este o necruţătoare oglindă în care se văd, acum, rezultatele dezastruoase ale abordării temelor de securitate exclusiv prin ochelarii altora!!! Capacitatea de exprimare militară a României, în gama mijloacelor clasice şi neo-clasice, este nu doar limitată, ci grav sub-dimensionată, pînă la limita (dacă nu cumva, deja, sub ea!) a inadecvării în raport cu situaţia internaţională din vecinătatea imediată şi cu nevoile de perspectivă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre mijloacele neconvenţionale de exprimare militară, care au fost de mult integrate (de la concept, la logistică) de armatele moderne, ca o componentă esenţială a operaţiunilor, fapt uşor de remarcat în desfăşurarea conflictelor, cum este cel din Ucraina.

Cea de a doua "particularitate" a originalei noastre lecturi a conceptului de "securitate naţională" este totala decuplare dintre etajul "evaluări, strategii, proiecţii" şi cel al "măsurilor şi resurselor". Cu alte cuvinte, dintre ceea ce "visăm" şi ceea ce "facem"! Faptul că în întreaga noastră istorie modernă, de la crearea statului numit România şi pînă astăzi, decidenţii politici şi statali s-au văicărit mereu de lipsa resurselor disponibile şi de "situaţia grea" a ţării, pentru a subdimensiona cronic resursele materiale destinate securităţii, iar atunci cînd le-au alocat, au avut grijă să le paraziteze cu corupţie şi fabuloase "afaceri de stat" este "constanta universală" a politicii noastre. Aburelile procentuale şi inaugurările fastuoase ale vreunei cazărmi n-au putut ascunde niciodată deficitul major şi cronic al societăţii României în materie de securitate, în raport cu ameninţările şi riscurile de natură militar-politică la care a fost expusă repetat, în relativ scurta sa istorie. Aşa se face că, de fiecare dată cînd de la "riscuri şi ameninţări presupuse" realitatea ne-a confruntat cu riscuri şi ameninţări gata materializate, răspunsul politic a fost mereu acelaşi: cedarea şi recunoaşterea incapacităţii de reacţie, cît de cît adecvată situaţiei.

În sfîrşit, lectura ineptă a temelor de securitate naţională a dus, la noi, contrar nevoilor societale, la o hipertrofiere a instituţiilor şi aparatului politico-poliţienesc, la o revigorare a mijloacelor care afectează grav libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor României, fapt care ar trebui să dea fiori reci pe spate oricărui om cu ochii deschişi şi mintea întreagă. Mijloacele perfecţionate tehnologic, metodele folosite, mai noi sau la fel de primitive ca în trecut, dar mai ales "cultura superiorităţii" pe care instituţiile din aria securităţii naţionale şi "înalţii lor reprezentanţi" o afişează cu aroganţă, au redevenit familiare, în peisajul societăţii României. Ingerinţa acestor instituţii în mecanismul politic şi cel al justiţiei, complet scăpată de sub controlul firesc al instituţiilor puterii democratice - parlament, executiv şi judiciar -, reprezintă doar vîrful tot mai vizibil al icebergului de care se vor izbi, una cîte una, bărcuţele bietei noastre libertăţi cetăţeneşti.

Leacul există, dar nu e mai puţin complicat şi amar decît boala!