Rocada mare

Pandemia nu a dus la prăbuşirea prezenţei la vot. Din contră, aceasta a rămas comparabilă cu ceea ce s-a întâmplat la alegerile locale din 2008 şi 2016. Prezenţa la urne este un bun indicator al politizării campaniei electorale, aşa putându-se explica de ce în 2004 sau 2012 prezenţa la vot a fost spectaculoasă pentru nişte alegeri locale. În alegerile locale din iunie 2004 prezenţa mare la vot (54,23%) anticipa alegerea ca preşedinte a lui Traian Băsescu, iar în iunie 2012 numărul mare de votanţi (56,39%) reprezenta un adevărat vot de blam împotriva aceluiaşi, anunţând referendumul pentru revocare din iulie. Pe de altă parte, în anii electorali fără un grad mare de politizare, precum 2008 (49,38%, la primul tur) sau 2016 (48,44%), prezenţa la urne a fost mai mică. Şi aşa va fi şi în 27 septembrie 2020, când la final vom vedea cam acelaşi interval de prezenţă ca în alegerile din 2008 şi 2016. Nici o scădere dramatică din cauza pandemiei, ca în Franţa, nici o creştere importantă. Doar la Bucureşti, unde miza politică e mare, prezenţa este ceva mai mare, dar nu mult: doar atât cât să ridice miza.

Pe de altă parte, alegerile locale din 2020 confirmă o tendinţă: bipolarizarea bipartizană a României. Deja această tendinţă se vedea încă de la alegerile locale din iunie 2016, când cele două partide pivot, PNL şi PSD, obţineau împreună 68,25% din totalul voturilor exprimate (37,58% PSD, respectiv 30,64% PNL). Dar situaţia reprezentării la nivelul consiliilor judeţene a fost şi mai clară: trei pătrimi din totalul consilierilor judeţeni (74,24%) aparţinea celor două partide (40,32% PSD şi 33,92% PNL). Pe de altă parte, nu trebuie neglijată nici influenţa sistemului de vot majoritar într-un tur de la alegerile de primar: în 2016 acest sistem a oferit un avantaj de 20% PSD, care a trecut de la un vot de 33,64% la 52,63% de primari. În schimb, PNL, care obţinuse 29,60% din voturile exprimate pentru primari, a rămas cu acelaşi procent, la puţin peste 32% dintre primarii aleşi. Dar împreună, cele două partide au atins 85% din totalul primarilor aleşi. Această situaţie se înregistrează şi la alegerile de acum, doar că cele două partide fac rocada. PNL va fi câştigătorul politic la scrutinului. Nu este însă doar efectul Iohannis, care a oferit PNL prin victoria sa din noiembrie 2019 la prezidenţiale un avantaj pe care partidul l-a fructificat, ci şi a unei strategii de bipolarizare a vieţii politice. Dar toate aceste calcule pot fi relativizate de rezultatul final al votului din Bucureşti.

În 2020, PSD şi PNL vor fi principalele beneficiare ale sistemului electoral de la alegerea primarilor şi preşedinţilor consiliilor judeţene, pe când al treilea partid ca număr de voturi - de data aceasta USR - va avea dificultăţi în perspectiva înrădăcinării politice locale. Votul pentru primari este relevant pentru capacitatea de mobilizare electorală, fiind un bun predictor în vederea alegerilor parlamentare. Un partid care are consilieri de orice fel dar n-are primari nu poate să se permanentizeze şi riscă să dispară odată ce starea de opinie care l-a propulsat se schimbă.

Partid etnic, UDMR, rezistă şi în 2020 ca al treilea partid la numărul de primării, ceea ce-l face să privească relativ senin la alegerile parlamentare care urmează.

Ca de obicei, clivajul urban-rural a jucat şi de data aceasta un rol important. Faptul că la ora 17.30 duminică, prezenţa la urne era mai bună în zona rurală (3.673.711) decât în zona urbană (3.027.7123) este un indicator relativ al capacităţii de mobilizare a partidelor. Deaprte de a fi neutră electoral, prezenţa este nu doar un indicator al politizării scrutinului, ci şi al capacităţii partidelor de a-şi mobiliza alegătorii. O prezenţă redusă la vot în Bucureşti în 2016 (33,3%) a favorizat victoria clară a Gabrielei Firea cu 42,9% din voturi. Or, în 2020, pe fondul unei prezenţe relativ mici, totul se joacă pe capacitatea de mobilizare a partidelor.