România între "modele"

România se va afla, în 2004, la o răscruce. Acest an va reprezenta sfîrşitul unei epoci, cea a prezidenţiatului Ion Iliescu, iar tranziţia spre o nouă etapă în politica românească se va realiza într-un context internaţional aparte. Cei 15 ani de dominaţie ai preşedintelui Iliescu (chiar între 1996 şi 2000, cînd se afla în opoziţie, influenţa sa asupra politicii româneşti, mai ales după 1998 cînd sondajele îl indicau deja în prima poziţie pentru alegerile prezidenţiale, a fost importantă) au marcat politica românească. Caracterul şi biografia preşedintelui au condus politica românească de la o alianţă cu Uniunea Sovietică muribundă la aderarea la NATO. Prezenţa unui lider a cărui perspectivă politică este influenţată de un marxism rezidual niciodată perfect camuflat, ambiguităţile politicii interne şi externe ca şi de reforma preferenţială în favoarea fostelor structuri birocratice, au dus la calificarea României drept ultima ţară gorbaciovistă din Europa Centrală. Ion Iliescu va continua să participe la politica românească însă influenţa sa va scădea permanent, dar, cîtă vreme grupul de influenţă care l-a susţinut va considera prezenţa sa utilă, fie pentru a contrabalansa poziţiile de putere, fie pentru a contracara adversarii, intervenţia sa va fi importantă. În urma alegerilor din 2004, poziţiile de putere se vor restructura, tendinţă manifestată încă din 2001, iar direcţia de dezvoltare poate urma trei variante: integrarea europeană, apropierea de SUA sau modelul rusesc. În decembrie 2003 două evenimente au contribuit la schiţarea unor posibile evoluţii: alegerile pentru Duma moscovită din 7 decembrie, eşecul discuţiilor de la Bruxelles privind Constituţia europeană din 13 decembrie.

Primul dintre evenimente a transformat camera inferioară a Parlamentului rus într-o anexă a Kremlinului. În urma alegerilor preşedintele Vladimir Putin dispune de 300 din cei 450 de deputaţi ai Dumei de Stat (membrii ai partidului prezidenţial Rusia unită şi independenţi raliaţi acestui partid), dar în afara acestora poate conta şi pe sprijinul Partidului Liber Democrat al naţionalistului Vladimir Jirinovski (36 de mandate) şi al partidului Patriei (36 de mandate). După eşecul electoral al partidelor liberale Partidul Comunist Rus a devenit singurul grup al opoziţiei parlamentare cu 52 de deputaţi. Această situaţie creează perspectiva unor revizuiri constituţionale, mai ales că, în martie 2004, Putin va candida pentru al doilea mandat (sondajele de opinie îl creditează cu 75% din intenţiile de vot), iar cu majoritate de 2\3 poate modifica articolul referitor la limitarea numărului de mandate, astfel că al treilea mandat în 2008 devine previzibil (dincolo de declaraţiile circumstanţiale ale liderului rus din campania pentru alegerile legislative care excludea acest fapt), iar grupurile de interese (vezi cazul "Iukos") să se regrupeze în funcţie de interesele Kremlinului. Deparlamentarizarea Rusiei este deja un fapt, iar din această perspectivă comparaţia cu România este posibilă, doar mijloacele prin care se realizează aneantizarea Parlamentului sînt altele (abuzul de ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe simple care transformă Parlamentul în maşina de vot a Guvernului). Evoluţiile din Rusia nu pot lăsa indiferenţi politicienii de la Bucureşti. Dacă lumea afacerilor s-a orientat în bună măsură spre un model rusesc, lumea politică strîns legată de prima ar putea urma aceeaşi direcţie.

O variantă proeuropeană poate conduce spre o integrare în Uniunea Europeană. Dar eşecul discuţiilor de la Bruxelles din 13 decembrie privind Constituţia europeană relativizează promisiunile (condiţionate de continuarea reformelor) privind integrarea României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007. De la 1 mai 2004, Uniunea Europeană va integra 10 noi membri devenind, cu 450 de milioane de locuitori, una din cele mai populate entităţi teritoriale de pe glob. Nevoia coordonării politice coerente a acestei pieţe uriaşe se loveşte de rezistenţele Spaniei şi mai ales Poloniei care nu vor să renunţe la avantajele lor. Limitele modelului interguvernamental care lasă guvernelor posibilitatea negocierii reformelor politice, au afectat bilanţul preşedinţiei italiene, blocînd pentru moment perspectivele adoptării Tratatului constituţional. Ideea unei Europe pe două niveluri, una din care să facă parte doar cele şase ţări nucleu (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda), iar alta formată din restul statelor membre, a fost deja exprimată, iar mandatul preşedinţiei irlandeze care a început la 1 ianuarie 2004 se dovedeşte foarte dificil. Pentru moment Uniunea Europeană pare divizată, iar această situaţie poate crea noi obstacole în procesul de integrare a României. Unii membrii ai PSD speră ca problemele UE din 2004 să ofere o relaxare a condiţiilor de aderare astfel ca perioada electorală să poată fi abordată cu optimism. Un eventual raport negativ al Comisiei Europene în noiembrie 2004 ar reprezenta o reală problemă pentru partidul de guvernămînt în plină campanie pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale. Oricum, modelul european este unul prezentat conjunctural şi convenţional, dar nu este interiorizat, "filosofia" sa fiind dacă nu străină, cel puţin stranie, celor care consideră "realismul" ca principala virtute în politică, fie ea internă sau externă.

Aflată în faţa unei noi etape, politica românească s-a orientat, ca spre un model intermediar, spre relaţia privilegiată cu SUA. Această poziţie oferă grupurilor de interese economico-politice posibilitatea negocierii poziţiilor de influenţă, iar România, aflată într-o zonă în care interese preponderent strategice, dar conjuncturale, americane sînt importante, poate scăpa unei monitorizări minuţioase a structurii de putere. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale româneşti vor avea loc la nouă luni după cele prezidenţiale ruseşti, la şase luni după cele pentru Parlamentul European şi la o lună după cel americane, şi vor fi, direct sau indirect, influenţate de acestea.