România, nod energetic european

După aderarea României la structurile europene, piaţa energetică europeană a cunos­cut şocuri dure, generate atât de creşterea preţului barilului de ţiţei de la 70 dolari la circa 140 de dolari, cu consecinţe imediate şi în preţul gazelor naturale livrate la export (ce se situează la niveluri apropiate de 400 de dolari pentru 1000 Nmc), cât şi de disputele politice ruso-ucraineane, legate de preţul gazelor naturale importate de Ucraina, care au afectat serios siguranţa transportului acestor resurse către ţările Europei de Vest. În condiţiile în care preţurile vor continua să crească depăşind bariera strategică de 150 de dolari pentu un baril la ţiţei şi 400 de dolari pentru 1000 Nmc la gaze naturale, se impun noi soluţii din partea statelor comunitare pentru temperarea acestor creşteri de preţuri, coroborând politicile naţionale cu priorităţile prin care se sus­ţine piaţa europeană de energie. O astfel de politică s-ar putea realiza, dacă ar creşte rolul sistemului energetic româ­nesc în tranzitul eficient şi sigur de energie spre Europa Centrală şi de Vest, în paralel cu dezvoltarea în foarte scurt timp a unor burse regionale puternice (de produse petroliere la Constanţa şi de energie electrică la Bucureşti). În sprijinul acestei idei pot concura atât poziţia geografică a ţării noastre la limita de est a UE, cât şi politica realistă a României promovată în disputa privind independenţa regiunii Kosovo, în paralel cu relansarea colaborării economice româno - sârbe din ultimii ani. În acest nou context, apărut după aderarea României la UE, ţara noastră ar trebui să preia iniţiativa în repunerea problemei construirii conductei de ţiţei din Bazinul Caspic către Europa de vest (proiectul "Inogate") şi a conductei de gaze din Asia Centrală către Europa Centrală (proiectul "Nabucco"), fără a afecta construcţia gazoductului "South Stream".

Să analizăm din punct de vedere al eficienţei lor aceste proiecte, atât independent, cât şi în conexiunea Nabucco - South Stream. Proiectul "Inogate" îşi propune să realizeze un sistem modern de transport a ţiţeiului între ţările din regiunea Mării Caspice şi cele din centrul şi sud-estul Europei, prin porturile Constanţa (de la Marea Neagră) şi Omisaly (Croaţia - de la Marea Adriatică), contribuind semnificativ la creşterea securităţii energetice a ţărilor UE. Se estimează că această conductă va fi capabilă să transporte anual peste 60 milioane tone ţiţei, traversând teritoriul României, Serbiei şi al Croaţiei. Realizarea acestui proiect va implica, în primul rând, curăţirea ecologică şi repararea terminalului petrolier de la Constanţa şi construirea unei staţii de măsură şi control al ţiţeiului livrat la Negru Vodă. În acelaşi timp se va realiza reţeaua de trasport prin conducte dintre Constanţa şi Timişoara, investiţie evaluată iniţial la circa 1,5 miliarde Euro.

Proiectul "Nabucco" are drept scop diversificarea surselor de aprovizionare cu gaze naturale ale Uniunii Europene, dar acest proiect este puternic dependent de interesele "Gazprom". În fapt, proiectul urmăreşte să realizeze construcţia unui gazoduct care va porni de la Marea Caspică şi va ocoli Rusia, prin Iran şi Turcia. Conducta va avea o lungime de 3.300 de kilometri, iar lucrările de cons­trucţie ar trebui să înceapă în 2010 şi să intre în exploatare în 2012. Costul estimat iniţial al lucrărilor a fost de aproximativ 5 miliarde Euro. Datorită creşterii preţului petrolului şi implicit şi al oţelului, estimarea actualizată în luna mai 2008 a ajuns la 7,9 miliarde euro. În funcţie de situaţia geopolitică, gazele naturale vor proveni din Iran, Irak, Azerbaijan şi Kazakhstan, iar proiectul în sine necesită peste două milioane tone de oţel, 200 de mii de segmente de ţeavă de oţel şi peste 30 de instalaţii de compresare a gazului.

Companiile interesate de construirea gazoductului sunt Botas (Turcia), RWE (Germania), OMV (Austria), MOL (Ungaria), Bulgargaz (Bulgaria) şi Transgaz (România). Pentru acest proiect, contribuţia României stabilită iniţial a fost de aproximativ 850 milioane de euro, plătibilă în patru ani. Iniţial, pentru a contracara proiectul, Rusia a demarat un proiect concurent, "South Stream", în care a încercat să atragă inclusiv o parte dintre partenerii "Nabucco".

Realizarea gazoductului "South Stream" poate deveni, astăzi, mult mai realistă datorită acordului politic încheiat între Ungaria şi Federaţia Rusă, privitor la traversarea acestei conducte pe teritoriul ungar, în paralel cu realizarea unui depozit pentru gaze naturale în Ungaria şi promovarea unei companii mixte, pe principiu de paritate, între partenerii maghiari şi marele concern rus "Gazprom". Totuşi, acest proiect se va putea confrunta cu mari probleme generate de instalarea celor mai importante segmente ale "South Stream" pe fundul Mării Negre, generate de acordul ce va trebui convenit cu Ucraina şi România sau cu Turcia, în materie de expertizare a riscurilor ecologice şi a itinerarului gazoductului respectiv. Prin urmare, Rusia care deja a semnat cu partenerii săi europeni acorduri ce vor permite importarea gazelor ruseşti prin "Sout Stream", nu a reuşit să cadă de acord cu statele ale căror zone economice se află în bazinul Mării Negre, şi care coincid cu traseul gazoductului dat. Drept urmare, România, alături de Ucraina şi Turcia, au obţinut posibilitatea de a negocia pe marginea acestui subiect extrem de sensibil, cum ar fi realizarea gazoductului "South Stream". Chiar dacă nici una din aceste trei ţări nu pot stopa lucrările de construire a acestei conducte, orice neînţelegere dintre aces­tea şi Rusia ar putea, totuşi, să tergiverseze procesul în cauză, afectând, fie prelungirea termenelor de realizare a proiectului, fie preţul evaluat iniţial la circa 6 miliarde de euro, conducând în final la ineficientizarea proiectului.

În contextul în care Româ­nia ar repune problema promovării proiectului "Nabucco" împreună cu Ucraina şi Turcia, dacă nu s-ar negocia unirea celor două proiecte, numai promovarea proiectului

"Nabucco" ar putea genera rezistenţă Rusiei. Susţinem ideea unificării celor două investiţii, "Nabucco" şi "South Stream", atât prin prisma economiilor realizabile la volumul de investiţii de peste 3 miliarde euro, cât şi efectele semnificative pe care această unificare le crează pentru industria românească (investiţii interne de peste 2 miliarde de euro realizabile în circa trei ani şi venituri anuale din tranzitul de energie echivalate la circa 2 milioane tone ţiţei şi 4 miliarde Nmc gaze naturale). Dacă ne rezumăm numai la aceste două argumente ce pledează pentru unificarea celor două investiţii, iar dacă acestea ar fi gestionate realist de factorii guvernamentali, s-ar putea accelera atât relansarea proceselor investiţionale în magistralele de transport ţiţei şi gaze naturale, în paralel cu finalizarea unor importante depozite de gaze naturale, cât şi susţinerea dezvoltării unor ramuri industriale energo-intensive, unde încă mai suntem competitivi şi unde există o cerere certă la export.

Să încercăm să conturăm un prim set de priorităţi ce s-ar impune în această perioadă.

În primul rând, va trebui să milităm mult mai activ pentru eficientizarea celor două magis­trale de gaze naturale din Asia Centrală către Balcani - "South Stream" şi "Nabucco", prin realizarea unei singure investiţii pe traseul comun. Să nu neglijăm faptul că investiţia totală pentru "South Stream" este de circa 6 milarde de euro, iar pentru "Nabucco" de 5 miliarde de euro, în timp ce soluţia comună nu ar depăşi 8 miliarde de euro. Astfel, economia totală ar fi de 3 miliarde de euro, cu efecte directe în preţul gazului livrat la export. Această soluţie poate realiza o economie de peste 3 miliarde de euro şi o încredere mult mai mare între viitorii partenerii din consorţiu.

În al doilea rând, veniturile rezultate din exploatarea viitoarelor magistrale de transport vor susţine crearea şi consolidarea burselor energetice Constanţa şi Bucureşti.

În al treilea rând va trebui ca Marea Neagră să devină un adevărat spaţiu de securitate european şi de armonizare a relaţiilor Rusiei cu UE, în spiritul multiculturalismului ce caracterizează cele două entităţi, cea rusă şi cea europeană.

Şi nu în ultimul rând, va trebui să valorificăm experienţa învăţământului tehnic româ­nesc aferent ramurilor energetice şi să reluăm practica din anii trecuţi, a formării în aces­te unităţi a viitorilor specialişti din industria petrolieră, energetică şi de gaze naturale pentru ţări cu rezerve notabile din Asia Centrală, precum Turkmenistanul, Iranul, Irakul, Azerbaijanul şi Kazakhstanul.