Să fie dreptate!

Fiat justitia, pereat mundus! Să fie dreptate chiar de-ar fi să piară lumea! Disputa privind starea "justiţiei" după izbucnirea aşa-numitului scandal Papici ne trimite atât spre transformarea justiţiei într-un scop în sine, cât şi spre Montesquieu şi a sa separaţie a puterilor în stat. Căci de la acuza că "Ponta a intervenit în justiţie de o manieră fără precedent de la intrarea în UE", prezentă într-un comunicat de presă al Administraţiei prezidenţiale din 2 octombrie, la punerea în dis­cuţie a "intervenţionismului" celor două branşe ale executivului de către Crin Antonescu prin formula "Cred că momentul în care preşedintele ţării a ajuns să spună despre primul-ministru că «a intrat cu bocancii în justiţie», în momentul în care primul-ministru a ajuns să spună despre preşedinte că «a condus justiţia prin telefoane», despre un procuror că a făcut dosare politice şi că, desigur, e băsist, lucrurile astea trebuie să facă şi subiectul unei dezbateri în Parlament" până la sesizarea CSM de către Papici însuşi, totul arată că "justiţia" este privită ca ceva în afara societăţii. Un fel de instanţă ultimă, dincolo de "lumea dezlănţuită"!

Nu prea se ştie cu precizie cine şi când a folosit mai întâi expresia "Fiat justitia, pereat mundus", dar ideea că justiţia este mai presus de morală, moravuri şi sentimente este cunoscută încă din antichitate. De aici şi problema: cum se poate justifica moral actul de justiţie şi care este rolul său în societate? Problemă la care - cel mai probabil fără să-i realizeze semnificaţia filosofică - se referă şi atât de pământenii politicieni români.

Trebuie să fie justiţia independentă? Dilema filosofică se exprimă prin conflictul dintre viziunea utilitaristă (justiţia trebuie să asigure maxima utilitate, adică, în sensul lui John Stuart Mill să facă posibilă maximizarea fericirii pentru cât mai mulţi şi să reducă suferinţa) şi cea pe care am putea-o numi absolută (justiţia trebuie să fie eternă, universală, imuabilă, implacabilă, impersonală etc.). În consecinţă, cărui tip de morală i se supune dreptatea procedurală, cea pe care în limbajul obişnuit o numim justiţie: uneia utilitariste, şi anume ideii că justiţia este o funcţie a statului şi are o utilitate practică, sau uneia non sau contra utilitare, şi anume că justiţia este întruparea Dreptăţii supreme. Dar cine stabileşte ce şi cum este Dreptatea supremă?

În disputa privind ceea ce politicienii şi mass media numesc la noi "justiţie" apare aproape automat şi formula miraculoasă a "independenţei justiţiei". Cel mai recent exemplu: preşedintele Camerei Deputaţilor - trimis să "lupte" cu Crin Antonescu pentru a elibera oarecum pe Victor Ponta de sub presiunea mediatică provocată de declaraţiile sale privindu-l pe procurorul Papici - spune că se împotriveşte unui pact între oameni politici referitor la independenţa justiţiei pentru că ar însemna ca astfel să fie afectată tocmai independenţa acesteia. Dar Montesquieu nu vorbea de independenţa justiţiei, ci de separaţia puterilor în stat. Or, separaţie nu înseamnă independenţă, ci autonomie funcţională. Cele trei puteri se completează şi se verifică reciproc prin proceduri de control şi contrabalansare. Pentru Montesquieu (ca şi pentru Locke, cel care elaborase deja teoria la sfârşitul secolului al XVII-lea pe care francezul o va perfecţiona introducând şi justiţia în discuţie), teoria separaţiei puterilor în stat urmărea să separe diferitele funcţii ale statului pentru a limita arbitrariul şi abuzul oricărei aşa-numite "puteri". Iar declinarea teoriei se poate face fie dogmatic (separaţie rigidă a puterilor, ca în Statele Unite unde blocajul bugetar din ultimele zile este o bună exemplificare a rigidităţii) fie flexibil (separaţia suplă a puterilor). În Franţa, spre exemplu, s-a preferat o interpretare a lui Montesquieu pornind de la ideea că separaţia puterilor în stat se fondează pe limitarea atribuţiilor autorităţii judiciare în raport cu puterea publică. Căci puterea publică emană de la naţiune. Dar nici în Statele Unite situaţia nu este chiar atât de diferită: într-un articol clasic din 1958 "Luarea deciziilor în democraţie: Curtea Supremă ca decident politic naţional" (Decision-making in a Democracy: The Supreme Court as a National Policy-maker), Robert Dahl arăta că nici în America practica justiţiei nu poate fi indiferentă de mersul societăţii şi de direcţia votului politic.

Revenind pe malurile Dâmboviţei, am putea spune, parafrazându-l pe Caragiale: "Să fie dreptate, dar să ştim şi noi!". "Noi", adică ei, politicienii obsedaţi de sondaje, aflaţi într-o campanie electorală permanentă, trăind într-un astăzi permanent, confundaţi de publicul redus aproape la tăcere cu instituţiile de la tribuna cărora îşi declamă rolul. Să fie dreptate? Sigur! Dar pentru a realiza ce?