Salvată de Constituţie?

Poate fi UE sau, mai exact, zona euro, salvată de o Constituţie? Se poate construi sau reforma o economie prin reguli cu caracter constituţional? Sau, pentru a contextualiza dezbaterea privind viitorul zonei euro şi al UE în termenii lui Joseph Schum-peter, se poate salva capitalismul european prin reglementare constituţională? Aşa par să creadă Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy, care urmează să prezinte la summit-ul UE din 9 decembrie un ambiţios proiect constituţional. Acesta, deşi încă neclar - motiv pentru care va fi negociat astăzi, 5 decembrie, într-o întâlnire a celor doi - pare a fi mai mult decât o dezvoltare a tratatelor de la Maastricht şi de la Lisabona.

Ceea ce îşi doresc Germania şi Franţa este definirea unei proceduri de control al bugetului şi de supraveghere a actelor majore de guvernare democratică. Ori, o asemenea evoluţie constituţională nu poate fi tratată ca parte a acordurilor bilaterale şi semnată mai în grabă, chiar dacă guvernele german şi francez şi-ar dori asta pentru a linişti "pieţele" care se tem de criza monedei euro. Cum bugetul este un domeniu crucial al legis-laţiei constituţionale sau, cum ar spune francezii, o prerogativă regaliană a statului, în funcţie de care este operaţionalizată suveranitatea naţională, trecerea la un asemenea sistem nu poate fi realizată, cel puţin în sis-teme care se definesc democratice, fără o consultare, fie şi minimă, a naţiunilor implicate. Cum votarea liberă de orice constrângere exterioară a legii finanţelor publice este un act politic major, poate cel mai important eveniment al vieţii politice naţionale, trecerea sa sub controlul UE înseamnă şi sfârşitul independenţei politice a statelor. Căci nu poporul, prin reprezentanţii săi, elaborează legile în numele suveranităţii naţionale, ci o entitate exterioară naţiunii. O asemenea transformare nu se poate face peste noapte. De altfel, pe acest lucru mizează şi speculatorii care pariază pe prăbuşirea monedei euro.

Dacă legea bugetului determină suveranitatea naţională, asigurând resursele şi cheltuielile statelor în condiţiile şi cu rezervele specificate prin legislaţia organică, atunci efectele perverse ale trecerii controlului bugetar de la instituţiile suveranităţii naţionale către instituţiile UE sunt greu de apreciat şi nu pot fi diminuate de voluntarismul intempestiv al unor lideri politici izolaţi în spatele uşilor închise. Problema autonomiei bugetare a fost o piatră de temelie a democraţiei moderne. Revoluţia americană a stat sub semnul devizei "No taxation without representation" (Nicio impozitare fără reprezentare) tocmai pentru a sublinia că independenţa nu poate exista decât dacă este financiară, adică reală.

Dar politicienii europeni sunt într-adevăr conştienţi de natura suverană a bugetului? Nu tocmai, dacă vedem cum mulţi dintre aceştia - inclusiv preşedintele Băsescu - doresc să includă aşa-zisa "regulă de aur" (interzicerea oricărui deficit bugetar) în constituţiile naţionale. Fără dreptul suveran de a hotărî liber bugetul, ce mai rămâne din suveranitatea naţională? Când statele europene vor avea o libertate de mişcare mai mică decât cetăţenii lor, din suveranitatea naţională nu va mai rămâne decât amintirea. Mai rămâne însă un inconvenient: modificările constituţionale trebuie acceptate de reprezentaţii naţiunilor şi, cum e cazul în România, supuse referendumului şi e destul de probabil că nu vor exista majorităţi în favoarea acestor "reforme".

Deja mecanismul european de stabilitate financiară prevede ca proiectul fiecărei legi a bugetului să fie supus controlului a priori al Comisiei Europene pentru a se verifica conformitatea cu dispoziţiile comune, şi abia după aceea se dezbate în parlamentele naţionale. Mai mult, din 2013, orice ţară ar încălca normele deficitului va fi supusă unei proceduri de sancţionare automată. Mai mult, Angela Merkel merge mai departe şi cere controlarea strictă a întregului proces bugetar al statelor membre, justificată de garanţiile oferite de Germania. Şi toate aceste proceduri presupun deja reducerea considerabilă a suveranităţii naţionale.

De la începutul construcţiei europene, acum mai bine de şase decenii, era evident că integrarea europeană înseamnă cedare de suveranitate. De aceea au şi existat atâtea dificultăţi şi crize, căci egoismele naţionale au izbucnit destul de repede. Una din soluţii ar fi construcţia unui cadru federal de organizare. Dar, dacă integrarea europeană presupune federalismul, atunci pentru unele state membre, cum e cazul României sau Franţei, ar fi necesară nu doar amendarea, ci rescrierea radicală a Constituţiei naţionale. Ori, aceasta nu se poate face peste noapte.