Şantajul nuclear

Cred că am să încep să ţin o listă. Ceva numit "Mare-i grădina Ta, Doamne!". Acolo am să aşez, spre ştiinţă, cele mai aberante declaraţii făcute de actualii politicieni. Şi sunt destule. Dar deja ştiu ce va fi în capul acestei liste. O declaraţie făcută zilele acestea de Alexandr Lukaşenko, dictatorul din Belarus. Omul a trântit-o direct, într-un interviu. (Apropos, cine le mai ia acestor oameni "interviuri"?). Referindu-se la armele nucleare ruseşti transferate de curând în Belarus, Lukaşenko a spus că dacă ţara sa va fi atacată, el nu va sta pe gânduri, ci va lansa imediat armele nucleare de pe teritoriul său.

Ai fi zis că omul are alte griji. Spre exemplu, faptul că în clasamentul PIB-ului pe cap de locuitor, Belarus este pe locul 86. Adică mai jos decât Armenia (85) sau Guineea Ecuatorială (81). Sau că în clasamentul speranţei de viaţă, Belarus este pe un jalnic loc 100, mai rău decât Bangladesh (locul 99) sau Coreea de Nord (locul 88). Dar nu ai ce-i face, asta îl preocupă pe el, să anunţe că lansează bomba dacă îl supără cineva.

Nu m-aş fi oprit la aberaţiile dictatorului din Minsk dacă ele nu ar avea un anume înţeles. Lukaşenko nu este nimic mai mult decât un pudel de atac ţinut în lesă de dictatorul din Moscova, Vladimir Putin. Declaraţia este doar un nou episod din şantajul nuclear pe care despotul rus îl tot încearcă la adresa statelor NATO.

Şi probabil cea mai periculoasă declaraţie de acest gen de la începutul invaziei în Ucraina. Desigur, cititorii îşi amintesc de nenumăratele ameninţări cu folosirea armei nucleare care au fost pronunţate de oficialii ruşi. Primul dintre aceştia, Vladimir Putin însuşi. Însă regimul de la Moscova ştie foarte bine că o armă nucleară lansată din Rusia va primi un răspuns devastator. Aşa că acum încearcă să paseze responsabilitatea asupra aliatului său, Belarus. Un fel de strategie a "maimuţei cu briciul".

Rusia a preluat schema de la prietenii săi, comuniştii chinezi. De mai bine de douăzeci de ani aceştia sprijină Coreea de Nord să îşi construiască un arsenal cu care să ameninţe direct Statele Unite. Aceeaşi logică perversă: "Nu noi, ci nebunul!".

Încă şi mai îngrijorătoare sunt informaţiile care par să indice că agitatul de la Phenian ar primi şi sprijin direct rusesc. Coreea de Nord a testat de curând o rachetă care arată şi zboară suspect de asemănător cu Topol-M, o rachetă strategică avansată deţinută de Federaţia Rusă.

Ca să înţelegem ce se petrece trebuie să recapitulăm puţină istorie. În 1945, Statele Unite au devenit prima putere nucleară a lumii. Încă din acel moment s-a ştiut că este doar o chestiune de timp până ce alte state vor pune mâna pe arma nucleară. Dar oficialităţile americane din acea vreme au preferat să îngroape capul în nisip şi să spere că toată afacerea se va rostogoli într-un viitor mai îndepărtat.

În mandatele lui Roosevelt, Truman şi Eisenhower, Statele Unite au încercat să impună un regim de "control al armamentelor". Ideea era naivă din start. URSS-ul a detonat prima armă nucleară în 1949. Alte dictaturi, îmboldite de exemplul sovietic, au alergat şi ele să se doteze cu arme atomice. În fond, era clar că Statele Unite nu le pot împiedica.

Prima a fost RP Chineză, în 1964. Ironic, atunci China comunistă juca exact rolul în care e distribuit acum Belarusul. A primit tehnologie sovietică pentru ca aceştia să poată ameninţa prin intermediari lumea liberă. A urmat India, în 1974, Pakistanul în 1998, şi Coreea de Nord în 2006. Iran, Irak, Algeria, Libia şi Siria au încercat marea cu degetul. La fel Argentina şi Brazilia, pe când aceste state erau dictaturi militare.

În acest timp, democraţiile occidentale îşi puneau singure piedici. Sau una, alteia. Au început Statele Unite, care au împiedicat, în 1945, Marea Britanie să beneficieze de participarea sa la programul de proiectare a armelor nucleare. Vedem aici un mod radical incompetent de a se raporta la chestiunea proliferării. "Neproliferare la noi, iar alţii doar dacă poftesc!". Marea Britanie a reuşit singură să se doteze cu arme nucleare, detonând primul dispozitiv nuclear în 1952. A urmat Franţa, în 1960.

De atunci însă, democraţiile occidentale au plecat capul. Au acceptat proliferarea nucleară în rândul dictaturilor lumii. Suedia a renunţat la programul său nuclear în 1972. Japonia a fost presată de americani să se declare o ţară non-nucleară. Doar Israelul, în pofida opoziţiei acerbe din partea americanilor, a mers înainte şi s-a dotat cu un arsenal nuclear.

Să ne întoarcem la zilele noastre. Aici suntem, în punctul în care două dictaturi monstruoase (Rusia şi RP Chineză) ameninţă direct sau prin intermediari Statele Unite şi aliaţii lor. Funcţionează reţeta? E greu de dat un verdict final. În Europa, ameninţările lui Lukaşenko probabil nu vor duce nicăieri pe termen scurt. Mai gravă e situaţia din Asia, unde arsenalul nord-coreean e la dispoziţia unui personaj bizar, cu probleme de comportament. Pe ambele fronturi, Moscova şi Pekinul toarnă gaz pe foc.