Săptămâna în care Wall Street a murit

Despre săptămâna 15-19 septembrie vor vorbi generaţii întregi, aşa după cum poveştile despre Marea Depresiune Economică din 1929 nu s-au stins nici acum.

Un reporter de la Wall Street Journal descria că, în această săptămână, indexul Dow Jones a pierdut 500 de puncte într-o zi, o bancă de investiţii veche de 150 de ani (Lehman Brothers), a dispărut complet de pe scena economică, a doua mare bancă de investiţii din SUA (Merrill Lynch), a reuşit să evite dispariţia ca prin urechile acului, refugiindu-se în curtea unei bănci comerciale (Bank of America), cea mai veche societate de asigurări a Americii, AIG, a trebuit să fie resuscitată "gură la gură" printr-un masiv împrumut financiar de la guvernul federal, a treia mare bancă de investiţii din ţară (Morgan Stanley) a început negocierile de preluare de către o bancă comercială şi de-abia că era marţi seară.

În ziua aceea, un martor ocular prezent, înainte de des­chiderea Bursei, în locul unde se tranzacţionează acţiunile societăţii AIG, povesteşte că panica era atât de mare, că era cât pe-aci să fie oprită tranzacţionarea, chestie care se întâmplă extrem de rar pe Wall St. Preţul de predeschidere al acţiunii părea a fi de 10 ori mai mic decât cel de închidere al zilei precedente. Creatorii de piaţă ai acţiunii respective, banca de investiţii Goldman Sachs, erau în fierbere, iar consfătuirile s-au prelungit până când, la 15 secunde înainte de a suna clopotul de începere al zilei de tranzacţionare, s-a luat hotărârea să se dea "verde" tranzacţionării acţiunilor AIG.

Miercuri, 17 septembrie singura bancă de investiţii independentă rămasă să ducă mai departe spiritul Wall Street-ului, era Goldman Sachs.

Wall Street-ul se stingea. Băncile comerciale americane ţinute, de sute de ani, să saliveze la bariera Bursei de Valori, câştigaseră jocul. Din noua calitate de proprietari de bănci de investiţii, pot şi ele, acum, să se joace de-a Dumnezeu cu economia lumii, pot intra în bursă pe uşa destinată exclusiv membrilor şi pot visa la fotoliile de membru al Consiliului de Administraţie al Bursei.

Guvernul Federal, realizând imediat riscul acestui colaps, a anunţat decizia de a se implica cu 1 trilion de dolari în procesul de salvgardare a visului american, confirmându-şi dis­ponibilitatea imediată de a credita băncile de investiţii şi societăţile de asigurări muribunde, de cumpără toate împrumuturile neperformante din bilanţurile băncilor şi de a recapitaliza cele două instituţii fundamentale pentru func­ţionarea procesului de creditare imobiliară: Fannie Mae şi Freddie Mac. Tot în aceeaşi zi, CNVM-ul american interzice vânzările în scurt a acţiunilor societăţilor financiare, anunţând demararea unei investigaţii asupra unor bănuieli de fraudă datorate lăcomiei dealerilor de valori mobiliare care deţineau poziţii scurte şi care, din dorinţa de a câştiga, au lansat veşti proaste în piaţă pentru a determina scăderea preţului acţiunilor.

Candidatul republican la preşedinţia Americii, McCain, acuză în direct pe preşedintele lui Securities and Exchange Commision (CNVM-ul american) de proastă supraveghere a pieţei de capital, punându-i în cârcă transformarea pieţei de capital într-un cazinou.

Pe joi, pe la prânz, toată lumea era deja fericită din nou: indicele Dow Jones creştea surprinzător, venea week-end-ul, Big Brother urma să salveze de la colaps modul de viaţă american, America avea încă duşmani, deci americanul de rând avea şi în acest week-end pe cine urî şi faţă de cine să se poate lăuda că este mai bun, fără să facă nici un efort să se autoconvingă, îşi putea bea liniştit berea privind la televizor meciurile de base-ball şi football american, avea unde să-şi depună economiile tinereţii cu care la bătrâneţe spera să viziteze Europa şi mai presus de orice avea încă legi, multe şi stupide legi pe care se putea mândri zilnic că le respectă fără să le înţeleagă logica. "Back in Bussiness! The same old, old bussiness."

Va fi lumea mai bună de săptămâna viitoare? Aşa după cum s-a prezentat în week-end, cu certitudine nu. Pierderea independenţei unor bănci de investiţii şi dispariţia altora din piaţă va scumpi cos­tul capitalului. Băncilor comerciale nu le place riscul înglobat în instrumentul denumit acţiune. Summumul ris­cului pe care îl pot înţelege în piaţa de capital sunt obligaţiunile. Bancherilor comerciali nu le plac pantofii vişinii, brăţările de aur pe încheietura mâini drepte, activele intangibile şi nici poveştile din prospectele de emisiune de acţiuni. Nu le place să transforme în valori mobiliare împrumuturile, deşi ideea că aceasta poate conduce la dispersarea riscului pare să sune bine, dar procesul de conversie (securitizare) pare mult prea complicat. Bancherii de investiţii vor deveni paria unor organizaţii din care fac parte forţaţi de împrejurări, iar creativitatea, entuziasmul şi inventivitatea lor în construcţia unor instrumente menite să pună capitalul în mâna celui care are cea mai mare nevoie de el, antreprenorul mic şi mijlociu, nu vor mai reprezenta calităţi recompensabile. Antreprenorului mic şi mijlociu îi va fi din ce în ce mai greu să găsească capital şi evadarea către propria afacere va fi mult mai costisitoare.

Vestea bună este că omenirea a evitat o mare depresiune şi că abilitatea instituţiilor financiare americane de a finanţa dezvoltarea persoanelor fizice şi juridice va fi restabilită. Guvernelor lumii li s-a creat precedentul de care aveau nevoie pentru a interveni şi ele la rândul lor în propriile ogrăzi.

Cine va plăti însă până la urmă această enormă notă de plată: micul contribuabil, fireşte. Cine va fi pedepsit pentru această gravă situaţie în care au ajuns piaţa de capital şi economia mondială: bineînţeles, nimeni.