Scandalul rachetelor

O ştire bombă a trecut aproape neobservată în aceste zile, în care atenţia generală este monopolizată de uriaşul scandal legat de începerea anului şcolar. Iar ştirea bombă la care mă refer vizeză programul de înarmare al Armatei Române. Armata Română renunţă, cel puţin aparent, la un contract deosebit de avantajos cu un producător european în beneficiul statului american, împreună cu care intenţionează să încheie un contract mai puţin avantajos. Nu este deloc exclus ca această operaţiune să se transforme într-un scandal uriaş. Chiar dacă, pentru moment, ştirea a trecut aproape neobservată.

Pentru mulţi a fost probabil o surpriză ultima ieşie la rampă a Excelenţei sale Adrian Zuckerman, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Statelor Unite în România. Acesta a lăudat din nou la superlativ virtuţile Guvernului Orban şi a atacat în termeni lipsiţi de echivoc Partidul Social Democrat. Oare de ce a procedat astfel? Una din explicaţii, pe lângă decizia controversată a autorităţilor de la Bucureşti de a sista colaborarea cu China pentru introducerea tehnologiei 5G, poate fi acest contract al rachetelor anti-navă, pe care urmează să le achiziţioneze Armata Română.

Să o luăm pe rând. În 2018, a fost promovată o Hotărâre de Guvern care stabilea cadrul legal pentru o procedură competitivă, adoptată în urma unei dezbateri publice, care a avut loc, vizând achiziţionarea unor rachete de coastă anti-navă în valoare de 137 de milioane de euro. Este în afara oricărei discuţii că Armata Română are nevoie de acest sistem de apărare. Suma alocată este prevăzută în Hotărârea de Guvern din 2018. La această formulă de licitaţie s-au prezentat mai multe companii, calificându-se în final o companie europeană, MBDA. Aceasta s-a încadrat în costurile prevăzute în Hotărârea de Guvern, a oferit unul dintre modelele cele mai performante de rachetă anti-navă utilizate de mai multe state europene, a asigurat partea română că va transporta pe cheltuială proprie toate componentele, va asigura mentenanţa şi se va încadra într-o procedură offset pentru 80% din suma totală. Ceea ce, pe scurt, înseamnă că o sumă echivalentă cu 80% din 137 de milioane de euro urma să se întoarcă în România sub forma unei uriaşe investiţii în industria noastră de apărare. Rachetele respective, din punct de vedere tehnic, fără a intra în alte detalii, se încadrau standardelor NATO, întrucât ele sunt utilizate de cele mai performante state NATO din Uniunea Europeană. Şi, deodată, această înţelegere cu partenerul european a fost dată peste cap.

Şi iată că acum Guvernul României abrogă HG din 2018 şi promovează o nouă Hotărâre de Guvern, prin care se angajează la un contract având acelaşi scop al apărării de coastă cu sisteme de rachete anti-navă, de data asta însă direct cu Guvernul Statelor Unite. Suma care urmează să fie cheltuită de Armata Română creşte considerabil. De la 137 de milioane de euro, la 200 de milioane de euro. Nu mai este garantat, pe cheltuiala statului american, transportul componentelor în România. Şi nici asistenţa tehnică, care ar fi trebuit să fie asigurată de noul partener, producătorul american. Cel mai grav este că, în conformitate cu legislaţia internaţională, fiind un contract între două state şi nu un contract cu o companie, nu mai există procedura offset. Prin urmare, în România nu se întoarce nici un ban sub forma investiţiilor în industria militară. Care să fie explicaţia acestei schimbări de paradigmă?

Aparent, ce puţin, nu există decât o singură explicaţie. Autorităţile de la Bucureşti preferă să încheie un contract cu partenerul strategic din Statele Unite în detrimentul aliaţilor din Uniunea Europeană, chiar dacă, cel puţin sub aspectul datelor comerciale, acest contract ne dezavantajează. Este deci o decizie politică, şi în niciun caz o decizie de ordin tehnic. O decizie în urma căreia Guvernul Orban îşi asumă pierderea unei sume considerabile de bani din avuţia naţională şi chiar tensionarea relaţiilor cu partenerii europeni, cu unicul scop de a mulţumi Washingtonul. Întrucât, prin lege, şi cea de-a doua Hotărâre de Guvern este supusă dezbaterii publice, ne conformăm şi deschidem prin prezenta analiză această dezbatere. Decizia fiind politică, lăsăm chestiunile tehnice la mâna experţilor, deşi aceştia s-au pronunţat categoric în favoarea sistemului european de rachete, pe considerentul că acesta este mai performant. Decizia politică însă merită analizată. Fie şi în mod succint. Ea trebuie pusă la pachet cu alte decizii de acest fel, cea mai importantă fiind poziţionarea României în controversata dispută privind adoptarea sistemului 5G. Sub presiunea Statelor Unite, noi am sistat practic ca politică guvernamentală acordurile cu partea chineză. Spre deosebire de alte state europene, care nu sunt atât de ferme în a se ralia poziţiei Statelor Unite. Motivele acestei schimbări, veţi vedea, dramatice de macaz, sunt de natură financiară şi de natură politică. Dacă nu vom prelua sistemul livrat de chinezi, care este mai ieftin, sub motiv că acest sistem permite penetrarea de către Beijing a informaţiilor vizând siguranţa naţională a unui stat membru NATO cum este statul român şi dacă optăm pentru o cooperare cu partea americană, la costuri mult mai mari, optăm în acelaşi timp ca sistemele de securitate naţionale ale României să poată fi penetrate şi supravegheate de partenerul stategic. În esenţă, aceasta este alternativa. Alta nu există. Numai că patru mari companii de telefonie mobilă, care-şi desfăşoară activitatea în România, în virtutea acordurilor existente până în prezent cu Huawei, acorduri care urmează să fie sistate, reclamă că vor avea pierderi uriaşe în valoare de miliarde de euro. Toate aceste pierderi urmează să fie recuperate de la statul român în urma unor procese. În esenţă, ne asumăm costuri mai mari, de miliarde de euro, plus pierderi în urma unor procese, care înseamnă alte miliarde de euro. În schimb, ne dovedim din nou loiali faţă de Washington, renunţând, la cererea expresă a lui Donald Trump, la cooperarea cu partenerul chinez.

Ce primim în schimbul celor două decizii politice şi a costurilor financiare suplimentare din partea partenerului nostru strategic? Ce primim altceva decât o bătaie suplimentară pe umărul lui Klaus Iohannis şi felicitări oficiale adresate lui Ludovic Orban de către ambasadorul american la Bucureşti? La prima vedere, nu primim nimic la schimb. În realitate, nu este deloc exclus ca partea americană să ne asigure într-o perioadă extrem de tulbure în viaţa internaţională un plus de securitate naţională. Ceea ce nu ar însemna puţin lucru. Numai că fie domnul Zuckerman, fie domnul Ludovic Orban, fie preşedintele României, care conduce CSAT, ar trebui să nu mai rămână mult timp datori cu o explicaţie. Să ne explice cât câştigăm şi în ce fel în planul securităţii statului român. Căci mai puţin ne interesează cât anume câştigă în plan personal câteva persoalităţi politice de la Bucureşti, care, după cum se vede, sunt susţinute activ de administraţia Donald Trump.