Se instituie starea de urgenţă mascată!

Astăzi ar urma să se prelungească oficial, probabil cu încă 30 de zile, starea de alertă. În combinaţie cu faimoasa lege a pandemiei, dacă aceasta va fi votată în Senat. Aşa cum a fost redactată de Guvern, starea de alertă este mai degrabă o stare de urgenţă mascată. Sau şi mai grav, o combinaţie dintre starea de urgenţă şi starea de asediu. Atât de puternice devin prerogativele unora dintre autorităţi în a suprima şi nu numai a restricţiona sau suspenda drepturi şi libertăţi fundamentale. Ce consecinţe sunt în plan politic?

Înainte de a răspunde la întrebarea de mai sus, îmi permit să fac o remarcă. Şi anume că, în opinia mea cel puţin, steaua lui Read Arafat a apus. Faimosul specialist în situaţii de urgenţă, transformat în statuie, inclusiv prin contribuţia mea, se prăbuşeşte de pe soclu. Sub ochii noştri. Mărginit în propriile rigori, rigori tipice pentru un responsabil al situaţiilor de urgenţă, Raed Arafat nu avea cum să dobândească abilităţile necesare unui legiuitor. El nu este specialist în ştiinţe juridice. Practic, nu are nicio experienţă în acest domeniu. Dobândind o autoritate uriaşă în condiţiile pandemiei, oameni politici iresponsabili aflaţi la butoanele puterii i-au încredinţat lui Arafat competenţe cărora acesta nu are cum să le facă faţă. E ca şi când iei un bun pilot de curse auto şi-l pui să conducă un avion supersonic. Inevitabil, va da cu aparatul de pământ. Arafat e vinovat pentru că a acceptat să intre, depăşindu-şi limitele competenţelor, în acest joc. Dar cei mai vinovaţi sunt oamenii politici, care, dorind să-şi facă de cap, au exagerat până la exacerbare rolul specialistului în sănătate publică, încercând să se spele pe mâini de răspunderea grea a unor legi speciale, care creează osatura unei dictaturi, pasând acest cartof fierbinte, de fapt o adevărată bombă cu ceas, în mâna lui Raed Arafat. Acesta se transformă sub ochii noştri într-un ţap ispăşitor. În cel mai important paratrăsnet al nemulţuirii publice.

Dar politica îşi urmează cursul ei. Un curs uneori extrem de greşit. Iniţiat prin mijloace murdare. În mintea îngustă şi în conştiinţa încărcată de intenţii murdare a unor oameni politici, a încolţit ideea că statul român este mai uşor de condus prin mijloace dictatoriale decât în mod democratic. Iar pandemia a devenit un excelent pretext pentru a guverna cu mână forte, fără a mai permite dezbaterea, deliberarea, negocierea. Şi astfel s-a născut în România regimul Klaus Iohannis. Nu avem de-a face cu o administraţie prezidenţială, ci cu un regim, pentru că acesta, susţinut de servicile secrete, dar şi de cea mai mare parte a statului subteran, a dobândit treptat pute extraconstituţionale, care elimină de la masa de joc celelalte puteri şi instituţii fundamentale ale statului.

În definitiv, ce trebuia să gestioneze regimul Klaus Iohannis? Ce trebuia să facă preşedintele, manevrând celelalte puteri în stat? Dacă ar fi fost interesat cu adevărat de starea naţiunii române, Iohannis ar fi avut în vedere ca preşedinte ultra-jucător trei obiective. 1). Protejarea sănătăţii populaţiei. 2). Salvarea economiei din criză. 3). Protejarea suveranităţii României, fiind cea mai importantă obligaţie constituţională pe care o are şi servirea interesului naţional în raport cu Uniunea Europeană şi cu alte organisme.

Primul obiectiv a fost ratat. Oricât s-au bătut oficialii de la Bucureşti cu cărămida în piept, realitatea este că România nu a înregistrat niciun succes în prima fază a pandemiei în raport cu statele din Europa centrală şi de est. Dimpotrivă. Am avut cei mai mulţi îmbolnăviţi şi cele mai multe victime la suta de mii de locuitori. Numai fraierii s-au lăsat amăgiţi de comparaţiile pe care guvernanţii le făceau cu state precum Italia, Spania sau Franţa. Iar acum, în cea de-a doua fază a pandemiei, ne aflăm în cea mai rea poziţie din Europa. Despre ce protecţie a sănătăţii publice se mai poate vorbi în aceste condiţii?

Şi cel de-al doilea obicetiv a fost ratat. La fel cum "România educată", cel mai important obiectiv anunţat de preşedintele Kaus Iohannis încă de la începutul primului său mandat s-a dovedit a fi un proiect total ratat, care nu a prins contur nici măcar pe hârtie, şi programul de dezvoltare a economiei naţionale se dovedeşte a fi o caricatură a unor intenţii şi ele confuze, astfel încât, nu conform opiniei mele personale, ci conform Băncii Naţionale a României, economia intră într-un picaj mai periculos decât cel din 2009.

Cât priveşte cel de-al treilea obiectiv, despre ce suveranitate naţională mai putem vorbi, în condiţiile în care Guvernul României transpune fără să clipească în legislaţia internă indicaţiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, România devenind singura ţară care procedează astfel? Ca să nu mai discutăm, tot la acest capitol, despre cel mai mare eşec al mandatelor prezidenţiale, ratarea intrării României în spaţiul Schengen. Am rămas singurul stat din Uniunea Europeană în această situaţie. În fine, negocierile pentru obţinerea de fonduri necesare salvării economiei, desfăşurate cu reprezentanţii Uniunii Europene, au fost slabe, dovedindu-se şi ele în cele din urmă un eşec. Până la urmă este tot o chestiune de suveranitate, mai exact de abandon al suveranităţii, modul în care a fost soluţionată la Uniunea Europeană chestiunea transportatorilor. Numai la acest capitol, al transportului de mărfuri, nucleul dur UE şi-a impus într-o asemenea măsură propriile interese, încât din calculele rezonabile reiese că România urmează să piardă cinci-şase miliarde de euro anual. Şi asta în condiţiile în care Klaus Iohannis lucrează în parteneriat cu Angela Merkel, iar Adina Vălean face pate din Guvernul UE, deţinând chiar portofoliul Transporturilor.

Aceasta este situaţia, iar Klaus Iohannis nu se poate sustrage, oricât de mult ar încerca, realităţii descrise mai sus. Şi responsabilităţii pe care o are. Ajungând în ultimul hal în materie de pandemie, în cea mai rea poziţie din Uniunea Europeană, măcar acum, în ceasul al 12-lea, dacă şi-ar iubi cât de cât concetăţenii, Klaus Iohannis ar trebui să înţeleagă că acest Guvern Orban doi şi jumătate nu poate să meargă mai departe. Pentru că nu se mai bucură de niciun fel de încredere a cetăţenilor. Şi, în consecinţă, nu mai poate impune măsuri de protecţie a acestora nici măcar cu forţa. România trebuie să aibă de urgenţă un nou Guvern, care să încerce să recâştige cumva încrederea cetăţenilor.

Şi în schimb ce primim? O nouă stare de alertă, care în realitate, prin conţinutul legislaţiei propuse, este mult mai mult decât atât. Este o stare de urgenţă sau poate chiar o stare de asediu. Nu ştiu ce va face în aceste condiţii opoziţia. Care opoziţie? Opoziţia care la televizor zice nu şi în Parlament zice da? Pentru că, atenţie, încă un ciclu fie el şi fals al stării de alertă presupune un aviz din partea majorităţii parlamentare. Ce va face PSD? Îi va oferi fără rezerve dictatura lui Klaus Iohannis?