Se pune de o criză. Sau de o gogomănie?

Au început să se mişte necontrolat plăcile tectonice din interiorul coaliţiei aflate la guvernare. Iar, din exterior, USR toarnă gaz pe foc. Zi de zi, auzim acuzaţii reciproce. Unele incendiare. De care sunt responsabili în special liderii din PNL şi PSD. În ce ordine vreţi. Ceea ce sugerează că această coaliţie scârţâie din toate încheieturile. Sau că guvernarea merge din ce în ce mai rău.

În mod normal, atunci când există contraperformanţe în diverse domenii, când creşte periculos de mult nemulţumirea populaţiei, guvernele, pentru a calma spiritele, recurg la remanieri. Şi sunt înlocuiţi miniştrii contraperformanţi. Contraperformanţa unor miniştri este judecată în funcţie de partea care le revine din programul de guvernare. Ce anume au realizat şi ce anume nu au realizat. Premierul, care este conducătorul echipei aflate pe teren, are în mod constituţional pâinea şi cuţitul. Decide cine e schimbat şi explică de ce. Doar că, în România, situaţia e ceva mai complicată.

Unde se complică lucrurile? Sunt două aspecte. Protocolul care stă la baza coaliţiei de guvernare prevede că premierul este legat de mâini şi de picioare. El nu poate schimba de capul lui un ministru al vreunui partid politic, altul decât PNL. Trebuie să aibă acordul conducerii acelui partid. Ceea ce presupune o veritabilă negociere, bazată pe o inevitabilă târguială. Toţi liderii de partide vor să stea cu coada sus. Atât PSD, cât şi UDMR. La liberali e mai simplu, întrucât premierul este şi preşedintele partidului. Pentru a nu fi depunctaţi în ochii electoratului prin recunoaşterea faptului că au livrat în Executiv miniştri incompetenţi, PSD şi UDMR cer sacrificii rituale şi din partea PNL. La rândul său, PNL, dacă renunţă la unul-doi miniştri, cere sacrificii rituale din partea celorlalte două partide. Astfel se ajunge într-o situaţie absurdă.

Situaţia absurdă constă în faptul că remanierea nu se mai face în funcţie de performanţele sau contraperformanţele legate de îndeplinirea programului de guvernare. Ci de criterii politice. Care, de cele mai multe ori, sunt subiective. Se va ajunge în situaţia în care vor fi daţi afară unii miniştri, nu pentru că au fost slabi şi nu şi-au respectat fişa postului, ci fiindcă partidul respectiv, pentru a nu se vătăma coaliţia, trebuie pur şi simplu să facă un sacrificiu.

O remaniere, dacă nu este strict necesară, creează un mic seism în Executiv şi în societate. Un nou ministru are nevoie de timp, pentru a şti ce are de făcut. Iar timpul, dacă este pierdut, îi costă pe contribuabili. De aceea, o remaniere nu trebuie făcută niciodată de dragul remanierii. Nu avem însă un premier puternic. El este tras de sfori. De la Bruxelles. De la Cotroceni. Dar şi din direcţia staff-ului de conducere din PNL. Neavând mâinile dezlegate şi lipsit de sânge în instalaţie, generalul cu patru stele Nicolae Ciucă o bălmăjeşte. Ba e hotărât, ba nu e hotărât să facă remanierea. Şi nu prea ştie care sunt ţintele.

Mai există însă şi un alt aspect la care merită să ne gândim. Nu a mai rămas mult până când, conform protocolului încheiat între partidele din coaliţie, se schimbă premierul. Schimbarea premierului va însemna practic un alt Guvern. Va fi o excelentă ocazie de a face evaluarea miniştrilor pe care i-am avut, de a păstra ceea ce trebuie păstrat, în baza unor criterii valorice, iar nu politice sau psihologice, şi de a schimba ceea ce e de schimbat, fără a provoca vreun seism la nivelul opiniei publice. Se pare însă că principalii jucători nu mai au răbdare. A dat dihonia în ei. Sau, cine ştie? Poate că ei sunt conştienţi că din urmă vine un tăvălug financiar. Şi atunci unii adoptă pur şi simplu politica şobolanilor, care se pregătesc să fugă de pe corabia care ia apă.