Semi-reparat

Zilele trecute, am intrat în casă. Apăs pe întrerupător. Beznă. "Iar au luat ăştia lumina!". Ar fi fost logic, dar prea simplu. Trebuia să ştiu. Nimic nu mai e simplu. Pe holul blocului era lumină, deci "ăştia" nu aveau nici o vină de data asta. După o jumătate de oră de umblat la panoul electric, cu ajutorul unui vecin, ne-am prins. Prizele erau "duse".

Problema este că toate prizele fuseseră înlocuite cu unele noi înainte cu câteva zile. A fost o treabă demnă de Pic şi Poc. Primul "meşter" şi-a declinat competenţa după primele obiecte fixate în perete. A chemat pe altul. Acela a stat două zile pe o singură priză, pretextând că are nu-ştiu-ce caracteristici nemaivăzute. Au terminat cam în patru zile. A doua zi după ce au plecat, una dintre prize nu mergea. Acum alte două făcuseră scurtcircuit.

Alt "meşter", cel cu parchetul, a constat că trebuie scurtată puţin o uşă de trecere. A pus mâna pe "şoricel" (aşa numea el un fierăstrău electric) şi a tăiat la bază. Acum poate trece o pisică pe sub uşa aceea. La bloc, avem telecomandă la uşa garajului. Nu mergea. Credeţi că aceea nouă merge? Bizar este că... merge. Uneori. Din când în când...

Sunt convins că aveţi şi dumneavoastră asemenea istorii. Pe când eram la un magazin de bricolaj am dat peste un coleg de la facultate. Căuta o uşă. Problema lui era mai complicată. Marii specialişti pe care îi angajase... i-au distrus peretele. Acum îi trebuia un cadru nou.

Este o situaţie pe care o întâlnim la tot pasul. Şoselele sunt pline de "reparaţii" în care îţi distrugi maşina. Acum ceva vreme au inaugurat o autostradă care s-a surpat la câteva zile după ce au dat drumul la circulaţie. Din faţadele clădirilor nou "renovate" cad bucăţi.

Primarii par să se fi specializat în asemenea făcături. Am parcat maşina în noua parcare de la Piaţa Sudului, inaugurată cu atâta tam-tam. Un coşmar. Intrarea era lată fix cât maşina. După ce m-am strecurat, am parcat şi m-am îndreptat spre ieşire. Nici un indicator. Portarul mi-a sugerat, plictisit, să mă strecor pe la bariera auto. Am refuzat şi am găsit singur, după 10 minute, ieşirea. Cu intrarea nu am mai avut noroc, aşa că am făcut cum a spus omul.

Uneori descriem fenomenul spunând că este opera lui "nea Gică" sau "Dorel". Dacă prin asta înţelegem că cei care fac asemenea lucrări vin de undeva din alte vremuri, din societatea rurală, atunci ne înşelăm. Artizanii trecutului aveau, dimpotrivă, o înclinaţie spre perfecţionism. Aveau mult timp la dispoziţie, lumea nu era atât de grăbită. Multe dintre construcţiile lor stau şi acum în picioare.

Datorăm aceste semi-obiecte, făcute de semi-specialişti, mai curând comunismului. Pentru comunişti, cantitatea era o adevărată obsesie. Iar conform învăţăturii dialecticii lui Hegel, vulgarizată de Engels, cantitatea se va transforma, cândva şi cumva, spontan, în calitate. Aşa că pe timpul regimului comunist ţara s-a umplut de aproximaţii. Am auzit - nu ştiu cât de adevărat este - că înaintea unei vizite a lui Nicolae Ceauşescu într-un lan de porumb ştabii locali dăduseră ordin să fie legaţi cu sârmă ştiuleţi de tulpinile plantelor, să dea impresia că acolo era o producţie-record.

Toată presa comunistă era cuprinsă de o beţie a cifrelor. Cutare vacă a dat atâţia litri de lapte. S-au produs atâţia metri-liniari de ţeavă extrudată. Atâtea mii de megawaţi/oră.

Problema era că oamenii normali tot săraci erau. Aşa că regimul a introdus "semi-preparatele". Burghezii mâncau la restaurant, ţăranii tăiau găina în spatele casei, dar "omul nou" cumpăra o tăviţă de sarmale pe care le vâra la cuptor. Nu erau nici gătite, dar nici crude. Cam aşa, pe jumătate....

Una dintre primele reforme introduse de regimul socialist al lui Ion Iliescu, în 1990, a fost introducerea sâmbetei libere. A făcut-o iresponsabil, în plină criză economică. Atunci economia a intrat într-un recul mai puternic decât acum, la pandemie. Economia căzuse în 1989 cu 5,8 la sută. În 1990 a mai căzut încă 5,9 procente. Apoi în 1991, dezastrul absolut: minus 12,9%. Iar în 1992, încă 8,8 procente evaporate.

În aceste condiţii, a proliferat munca de mântuială. Nu erau bani pentru investiţii, aşa că tot ce era început rămânea blocat la jumătate. Aţi mai auzit ceva despre "metroul din Drumul Taberei"? Despre "trenul spre aeroportul Otopeni"? Pe autostrada Bucureşti-Ploieşti nici acum, la cinci ani de la deschidere, nu există nici o benzinărie.

În politică s-a lucrat la fel. Tot ce a fost început a rămas suspendat. Sau a fost livrat stricat. Codul Penal, reforma administraţiei locale, sistemul de pensii "private". Înzestrarea Armatei s-a încurcat în cumpărarea unor avioane la mâna a doua. Cele două fregate vechi luate de la britanici au stat mai mult prin şantier.

Aceasta este România de azi. Semi-funcţională. O semi-democraţie, cu o semi-economie de cvasi-piaţă. Cu privaţi care lucrează la stat. Cu semi-universităţi care acordă semi-doctorate. Cu semi-Poliţie şi semi-spitale. O ţară semi-mare, cu un viitor semi-măreţ.