Semnele de întrebare

Evoluţia primului caz de răpire a unor ziarişti români la Bagdad furnizează, de la o zi la alta, tot mai puţine certitudini şi tot mai multe semne de întrebare. Tabloul general care se desenează este acela al unui caz care se încăpăţînează să nu semene cu nici un altul.

Primele semne de întrebare au fost ridicate în legătură cu modul în care deplasarea ziariştilor la Bagdad a fost pregătită şi s-a realizat. Spre stupefacţia oricărui om de bun simţ, nimeni nu s-a gîndit în redacţiile unor ziare şi organizaţii de televiziune serioase să facă nici cea mai superficială pregătire celor care se deplasau pentru prima dată în cel mai tulbure loc de pe planetă. Nimeni nu a luat nici un fel de măsuri ca să facă cunoscută acţiunea autorităţilor române sau reprezentanţilor oficiali aflaţi în capitala irakiană. Aparent, toată lumea a fost pe deplin mulţumită de asigurările date de un personaj cel puţin bizar, care s-a angajat să-i ducă pe ziarişti peste mări şi ţări, să plătească din banii lui costurile întregii deplasări, iar pe deasupra să le asigure şi interviuri cu primul-ministru şi cu preşedintele Irakului. Tot ce a trebuit să facă personajul respectiv a fost să deschidă gura şi punga pentru ca nimeni să nu mai pună nici un fel de alte întrebări şi nimeni să nu mai ia nici un fel de alte măsuri de precauţie. Chiar şi într-o ţară în care improvizaţia este regină, cum e cazul României, o asemenea desfăşurare a fazei de pregătire a deplasării ziariştilor la Bagdad ridică serioase semne de întrebare. Pentru simplul motiv că măcar instinctul de conservare al celor care se pregăteau să plece ar fi trebuit să-i fi îndemnat să-şi pregătească şi o soluţie de rezervă, dacă se dovedea la faţa locului că promisiunile şi asigurările misteriosului "om de afaceri irakiano-american" s-ar fi dovedit măcar parţial nerealiste. Aparent, trei oameni, ziarişti cu experienţă şi statut profesional recunoscut, plus responsabilii redacţiilor respective au fost convinşi, dincolo de orice dubiu, că se pot deplasa la Bagdad pentru interviuri la nivel înalt doar pe vorbele şi banii puşi la dispoziţie de un nabab intrat pe uşa redacţiei ca din întîmplare!

Semnele de întrebare continuă o dată cu ajungerea ziariştilor la destinaţie. În orice ţară din lume, interviurile cu oficialităţi de nivel Preşedinte, Prim-ministru, se fac cu acreditări şi o lungă corespondenţă oficială. Dacă acesta ar fi fost cazul, chiar autorităţile irakiene i-ar fi preluat pe ziarişti de la aeroport şi ar fi dictat condiţiile lor de securitate, de la hotelul în care sînt cazaţi şi pînă la deplasările şi acţiunile la faţa locului. Nicăieri în lume, nimeni, nu ia un interviu preşedintelui ţării bătînd la uşa reşedinţei sale oficiale! Ce au făcut ziariştii români în capitala Irakului de la sosire şi pînă la momentul dispariţiei? Cum a avut loc dispariţia? Au fost luaţi de un comando din hotel, aşa cum a susţinut una din relatări? Au fost interceptaţi pe stradă, se aflau la plimbare, se aflau într-un vehicul? Cum a fost posibilă comunicarea cu ziariştii, o bună bucată de timp, după ce au fost răpiţi? Nimic nu este clar cu privire la aceste circumstanţe!

Cele mai multe semne de întrebare au apărut, însă, o dată cu înregistrarea video care-i prezintă pe ziariştii români şi pe cetăţeanul irakiano-american în postura de victime ale răpitorilor. Totul este atipic. Cadrul în care apar victimele unor asemenea acţiuni este standard: auster şi conţinînd elemente clare de identificare a organizaţiei responsabile. Ziariştii români apar într-un cadru improvizat, pe un fundal puternic colorat şi în care nu există nici un fel de însemn al organizaţiei responsabile de răpirea lor. De altfel, producerea unei casete video cu victimele, neînsoţită de un mesaj explicit privind motivele şi obiectivele urmărite de răpitori este cea mai mare incoerenţă din evoluţia de pînă acum a evenimentelor. După cum incoerent este şi mesajul care răzbate din înregistrare. O semi-negare a faptului că răpitorii ar fi interesaţi de beneficii materiale nu lămureşte nimic. Dacă tot a fost lăsată să spună ceva în cadru, de ce victima nu a transmis nimic din dramatismul şi suferinţa situaţiei? De ce nu a vorbit despre hotărîrea răpitorilor de a-şi duce la capăt ameninţările? Ameninţări care de altfel nu au fost formulate niciodată! În sfîrşit, personajele răpitori, care apar în înregistrare cu arme în mînă, ridică şi ele alte semne de întrebare. De ce era nevoie de arme în mîinile unor civili? Semnifică ele o ameninţare directă la viaţa ostaticilor? Semnifică ele faptul că autorii fac parte dintr-o organizaţie de tip militar? Greu de crezut, dacă te uiţi la silueta prea-plinuţă a unuia dintre ei şi la postura căutat "militaristă" a celuilalt!

În sfîrşit, în lungul şir de întrebări apar şi cele legate de reacţia autorităţilor române. Deşi nu există nici o certitudine cu privire la identitatea autorilor răpirii şi nici un fel de mesaj privind intenţiile sau revendicările lor, la faţa locului se deplasează un "negociator". Pentru orice eventualitate, am putea admite. Persoana aleasă este însă o altă sursă de lungi semne de întrebare: un om de afaceri sirian cu ceva dosare penale şi cu interdicţia de a părăsi România!?? Chiar nu există o persoană cu o doză mai mare de credibilitate? Întrebarea este cu atît mai serioasă cu cît orice abordare profesională a crizei ar fi trebuit să ţină cont de cele două elemente critice: timpul şi credibilitatea negociatorului - personală, profesională, morală etc.

După atîtea elemente discordante şi întrebări care dau imaginea unor răpitori care abia acum "învaţă" meserie, a unor victime care nu par conectate la dramatismul situaţiei în care se află şi a unor autorităţi care improvizează acolo unde ar fi trebuit să exceleze în profesionalism, nu ne mai rămîne decît să ne rugăm ca toată întîmplarea să se termine cu bine, adică vieţile ziariştilor români să fie cruţate şi libertatea lor recîştigată.