Sfârşitul unui demagog

Acum două săptămâni, un domn cu frizură bizară a convocat o conferinţă de presă după ce a ajuns pe aeroportul din capitala Mexicului. A trimis un tweet la care a ataşat o poză cu el dormind pe podea, sub un fel de cort improvizat, făcut dintr-o pătură. Părea un homeless, însă susţinea că este preşedintele unei ţări din America de Sud, izgonit de "forţele întunecate". A pretins că a plecat în interestul păcii sociale, însă a promis că se va întoarce cândva, cu "multă energie", ceea ce trebuie să fi sunat, în ţara sa, ca un fel de ameninţare vagă.

Acesta a fost janicul sfârşit politic al lui Evo Morales, dictatorul socialist al Boliviei. Istoria lui merită cunoscută, pentru că ea ilustrează pericolele populismului.

Omul a început ca un agitator local, prin anii '80. Susţinea interesele cultivatorilor de coca. Din frunzele de coca se obţine cocaina, ceea ce lega lumea cultivatorilor de coca din Anzi de cartelurile traficanţilor de droguri. Guvernul bolivian, beneficiar de asistenţă americană pentru lupta anti-drog, era perceput ca duşmanul fermierilor indieni. Aşa a ajuns să militeze Evo Morales împotriva "imperialismului yankeu".

A fost ales Preşedinte, în 2006, fiind susţinut de MAS (Mişcarea către Socialism). După care a mai fost ales o dată, în 2009. De aici, lucrurile se complică. Constituţia prevedea o limită de două mandate, însă Morales, ca tovarăşul Iliescu, a interpretat creativ aceste prevederi. A devenit Preşedinte pentru a treia oară, în 2014.

Aţi înţeles deja care este schema. Evo Morales, ca atâţia lideri socialişti, credea că este indispensabil. A anunţat că va candida... pentru un al patrulea mandat. A organizat chiar un referendum. A crezut că se poate baza pe popularitatea sa pentru a se eterniza la putere.

Trebuie să fi fost dezamăgit atunci când majoritatea bolivienilor a spus "Nu", în februarie 2016. Însă Morales nu era omul care să se dea bătut. S-a dus la Curtea Constituţională. Unde lucrurile se petrec exact după modelul CCR patentat de Valer Dorneanu, politrucul plantat de PSD drept "judecător". Camarazii lui Morales au stabilit că deşi în Constituţie scrie că există o limită, ea de fapt nu există sau nu trebuie să existe... ce mai contează?...

Acesta este momentul în care popularitatea lui Morales a căzut de la balcon. Scandalurile se ţineau lanţ. Un copil nelegitim, corupţie, acuzaţii de favoritism. Morales ar fi trebuit să ştie când să plece. Însă socialiştii îşi imaginează că au mandat pe viaţă. Aşa că în Octombrie 2019, Evo Morales a organizat alegeri pentru... al patrulea mandat. Pe care le-a şi câştigat.

Acesta este momentul în care Bolivia a erupt. Oamenii au ieşit pe străzi să denunţe regimul Morales. Partidul acestuia nu s-a lăsat mai prejos. Au scos şi ei suporterii în stradă. Armata şi poliţia au intervenit. Însă de partea poporului, nu pentru a salva blana lui Evo Morales.

Ani la rând, Evo Morales şi asociaţii săi au tăiat şi au spânzurat în Bolivia. Iarăşi, filmul seamănă suspect de mult cu ce au făcut socialiştii din Europa de Est. Au manipulat Codul Penal, au încercat să pună căluş presei şi au intrat cu picioarele peste organizaţiile societăţii civile. La care Evo Morales a mai adăugat şi o politică externă în care a luat partea tuturor despoţilor de Stânga, indiferent de unde. Sub pretextul "luptei împotriva colonialismului şi imperialismului".

Cum de a supravieţuit Evo Morales atâta vreme? Reţeta este cunoscută. Este nevoie de o populaţie divizată, unde săracii sunt transformaţi în electorat captiv. Adică exact formula pe care o aplică PSD-ul de aproape trei decenii încoace.

Este adevărat că standardul de viaţă a crescut în Bolivia, de când Morales a fost la putere. Însă cifrele nu sunt deloc impresionante. Din 2005, doar 10 la sută dintre bolivieni au fost ridicaţi din sărăcie şi au devenit membrii clasei mijlocii. Însă averea nu se face la şedinţele de partid, ci în economia reală. Bolivia a devenit un mare exportator de gaz natural. La fel ca Rusia lui Vladimir Putin. În pământ găsesc aceşti autocraţi resursele din care împart pomeni electorale.

Ce urmează acum? Din Mexic, Morales susţine că este preşedintele legitim. În ţara sa, guvernul provizoriu l-a pus sub acuzare pentru rebeliune. Probabil nu va mai călca niciodată pe acolo şi va sfârşi într-o vilă de protocol prin Cuba sau prin Rusia.

Una dintre lecţiile acestei afaceri este mai generală. Social-democraţii au început prin a fi, în secolul al XIX-lea, un partid revoluţionar. Însă la începutul secolului XX a devenit evident că o parte dintre socialişti erau dis-puşi la un compromis. Au acceptat regulile democraţiei liberale şi s-au prezentat în alegeri libere. Însă în ultimele două decenii, populismul extrem a considerat regulile democraţiei ca opţionale. Odată ajunşi la putere, socialiştii au încercat să îşi creeze un avantaj permanent. Au crezut că alegerile sunt un spectacol necesar pentru a-şi reconfirma dominaţia asupra societăţii. În Bolivia, cel puţin, nu le-a mai mers.