Sfîrşit de drum pentru iluzia prosperităţii pe datorie

Datoria publică la nivel global a atins un nou record în 2022, de aproape 92 de trilioane de dolari, după ce a crescut de peste 5 ori faţă de nivelul din 2000, de circa 17 trilioane de dolari. În aceeaşi perioadă, Produsul Intern Brut Global a crescut de circa 3 ori, iar povara datoriei s-a accentuat.

Cu alte cuvinte, mult promis prosperitate "generată" de multiplicatorul datoriei publice, care ar trebui să fie supraunitar, s-a dovedit o iluzie deosebit de dureroasă.

Iar după cum arată declaraţiile autorităţilor, fie ele de la FMI, ONU sau alte organizaţii dedicate propăşirii omenirii pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres, durerea se află doar la început.

Acesta este contextul în care Organizaţia Naţiunilor Unite, printr-un raport pregătit de UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development), a constatat că "datoria publică globală a atins un nivel colosal".

Datele preluate de la Fondul Monetar Internaţional arată o dinamică îngrijorătoare mai ales la nivelul economiilor în curs de dezvoltare, ale căror datorii publice cumulate au ajuns să reprezinte circa 30% din datoria publică globală.

În timp ce datoriile publice din economiile dezvoltate au crescut cu 50% din 2010 pănă la sfârşitul anului trecut, datoriile publice din economiile în curs de dezvoltare au crescut de peste două ori în acelaşi interval, iar dacă este inclusă şi China, creşterea a fost de peste trei ori.

Raportul de la ONU mai subliniază că povara datoriilor este disproporţionat de mare pentru ţările din Sudul Global din cauza datoriilor externe în valută şi a costurilor de finanţare ridicate şi angajate, în acelaşi timp, pe o tendinţă de creştere.

Astfel, randamentul mediu al obligaţiunilor guvernamentale de 10 ani emise în dolari în Africa a ajuns recent la 11,6%, randamentul mediu al obligaţiunilor din America Latină la 7,7%, iar al celor din Asia şi Oceania la 6,5%, în timp ce randamentul mediu al obligaţiunilor guvernamentale din SUA este de circa 3,1%.

O altă cauză a creşterii poverii datoriilor pentru ţările în curs de dezvoltare o reprezintă "crizele în cascadă" din ultimii ani, respectiv pandemia de Covid-19, schimbările climatice şi criza costului vieţii.

"Inegalitatea este încorporată în cadrul arhitecturii financiare internaţionale", se mai afirmă în raportul ONU, fără se se precizeze cum s-a ajuns aici şi care ar fi cauzele fenomenului.

Toate aceste evoluţii ale datoriilor publice în raport cu Produsul Intern Brut din 2010 până în prezent, în special la nivelul economiilor în curs de dezvoltare, dar şi la nivelul economiilor dezvoltate, arată acelaşi lucru: o eficienţă deosebit de redusă a investiţilor publice, nu doar a celor care ar trebui să aibă un impact imediat, cum sunt cele în infrastructură.

ONU mai evidenţiază şi riscul major reprezentat de împrumuturile în valută, care conduc la creşterea expunerii economiilor în curs de dezvoltare la şocurile externe.

Datele din raport arată că datoria publică externă a ţărilor în curs de dezvoltare a ajuns să reprezinte 112% din valoarea exporturilor în 2022, în creştere de la 71% în 2010, în condiţiile în care ponderea datoriei publice externe în PIB a urcat până la 29%, de la 19%.

Un exemplu istoric arată adevărata dimensiune a problemei. În prezent, jumătate dintre ţările în curs de dezvoltare alocă cel puţin 7,4% din veniturile din exporturi pentru serviciul datoriei publice externe, după cum se arată în analiza de la ONU. După al Doilea Război Mondial, veniturile din exporturi ale Germaniei utilizate pentru plata datoriilor externe, atât publice cât şi private, au fost limitate la 5%, astfel încât să se evite "subminarea redresării", conform Acordului de la Londra din 1953.

Acum să pare că "subminarea redresării" nu mai reprezintă o problemă, în condiţiile în care s-au înregistrat schimbări semnificative din punct de vedere al structurii creditorilor.

Astfel, ponderea cea mai importantă la nivelul datoriilor publice ale economiilor în curs de dezvoltare a revenit creditorilor privaţi în 2021, la 62%, în creştere de la 47% în 2010. În acelaşi interval, ponderea creditelor bilaterale a scăzut de la 22% până la 14%, iar ponderea creditelor acordate de instituţii financiare internaţionale precum FMI, Banca Mondială sau alte bănci de dezvoltare a scăzut până la 24%, de la 30%.

"Creditul mai scump şi o complexitate mai mare a restructurării datoriilor" reprezintă principalele efecte ale schimbării structurii creditorilor în favoarea creditorilor privaţi, după cum se mai subliniază în raportul de la ONU.

În aceste condiţii, autorităţile din ţările în curs de dezvoltare se confruntă tot mai mult cu problema alocării resurselor financiare disponibile între furnizarea serviciilor pentru populaţie şi plata dobînzilor. În 2022, plata dobînzilor pentru datoriile publice a ajuns să reprezinte 6,9% din veniturile bugetare, în creştere de la 4,2% în 2010.

Conform raportului, cheltuielile cu dobînzile cresc în prezent mai rapid decât alte capitole de cheltuieli bugetare, cum sunt educaţia, sănătatea sau investiţiile, în condiţiile în care "3,3 miliarde de oameni trăiesc în ţări care cheltuiesc mai mult pentru plata dobânzilor decât pentru educaţie sau sănătate".

În comunicatul de presă care a însoţit lansarea raportului "A world of debt: A growing burden to global prosperity" se arată că "unele dintre cele mai sărace ţări din lume nu mai au niciun spaţiu fiscal pentru investiţii necesare atingerii ţintelor de dezvoltare sustenabilă sau pentru tranziţia către energia regenerabilă".

Dar oare cum ar putea ieşi din sărăcie aceste ţări, când aşa-numitele resurse regenerabile nu pot asigura necesarul de energie pentru "dezvoltarea sustenabilă" fără existenţa unor centrale energetice clasice, care să acopere intermitenţa producţiei de electricitate? De unde ar putea veni sursele de finanţare şi pentru aceste investiţii?

Problema eficienţei reduse a datoriilor publice a fost amplificată puternic de menţinerea dobânzilor de referinţă la minime istorice de către marile bănci centrale, care au stimulat apetitul pentru împrumuturile în valută ale autorităţilor, prin ignorarea aproape completă a riscului valutar.

Acum ONU deplînge marile şi numeroasele dificultăţi de la nivelul economiilor în curs de dezvoltare, însă refuză să abordeze adevăratele cauze ale supraîndatorării şi singura soluţie, respectiv ştergerea datoriilor, fie ea şi parţială. Aceasta este puţin probabilă, mai ales în condiţiile în care cea mai mare parte a împrumuturilor vine de la creditorii privaţi.

Soluţiile propuse nu sunt deloc soluţii pentru reducerea poverii datoriilor, ci doar pentru construirea unei aparenţe a sustenabilităţii acestora.

Printre propuneri se află "asigurarea unui sistem mai favorabil incluziunii, prin îmbunătăţirea participării reale şi efective a ţărilor în curs de dezvoltare la guvernanţa arhitecturii financiare internaţionale" şi "combaterea costului ridicat al datoriilor şi a riscului crescut de îndatorare şi crearea unui mecanism de reducerea a poverii datoriilor".

Celelalte două măsuri prezentate în finalul raportului sunt "asigurarea unei lichidităţi mai mari în perioade de criză şi îmbunătăţirea accesului la finanţări de urgenţă din partea FMI", precum şi "finanţare mai multă şi mai bună şi extinderea masivă a finanţării pe termen lung la preţuri accesibile".

Din păcate, toate aceste "propuneri" nu pot avea ca rezultat decât creşterea şi mai puternică a poverii datoriilor, fără rezultate în ceea ce priveşte facilitarea dezvoltării pe termen lung.

Se pare că singura soluţie rămâne intrarea într-o epocă neo-colonialistă, unde datoriile se vor stinge prin cedarea completă a resurselor naturale ale ţărilor în curs de dezvoltare către creditori.

Dar dacă acesta a fost şi scopul iniţial pentru care autorităţile din economiile emergente au fost "stimulate" să-şi supraîndatoreze populaţia, mai ales prin obţinerea unor credite în valută, care să fie alocate unor "proiecte de dezvoltare" cu o eficienţă mai mult decât îndoielnică?