Sfîrşitul democraţiei tip Big Brother?

Ştirea este cît se poate de simplă şi directă: senatorul Rand Paul, candidat republican la viitoarele alegeri prezidenţiale, a ţinut un discurs de 11 ore în marele for legislativ american, împotriva legilor numite în Statele Unite "Patriotic Act", iar în restul lumii, legile "Big Brother". Ce înseamnă acest rar folosit mijloc de acţiune politică pentru America şi ce înseamnă pentru viitorul democraţiilor?

Nu o să insist asupra "delicateselor" parlamentarismului american şi nici asupra definiţiilor de dicţionar ale termenului de "filibusturing". Nici timpul cît a rezistat în picioare bravul senator, nici tehnicalităţile agendei de dezbatere din Senatul SUA nu califică acţiunea lui Rand Paul pentru această specială etichetă. Ceea ce rămîne este gestul extrem, exercitat într-un mediul parlamentar în care confruntările pot fi şi sunt acerbe, dar în care predomină, totuşi, soluţiile elegant standardizate. Pînă la 1 iunie Senatul trebuie să aprobe, prin vot, prelungirea setului de legi care au deschis instituţiilor de securitate din SUA poarta către acţiuni masive de supraveghere şi stocare a informaţiilor private care circulă în sistemul WWW, supravegherea convorbirilor telefonice şi alte acţiuni care practic suspendă, dacă nu anulează pur şi simpu o parte însemnată a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor americani. Faptul că pachetul de legi adoptat în trombă, în sunete de fanfare şi fluturat de flamuri a fost botezat "Actul Patriotic" arată doar excelenta orientare de PR a celor care l-au lansat. Conţinutul lor a fost însă de mult catalogat drept o cale prea puţin justificată de ingerinţă în viaţa oamenilor, a companiilor şi a instituţiilor publice de toate felurile. Iar faptul că steagul contestării este purtat astăzi chiar de reprezentantul Partidului Republican este orice, mai puţin un fapt întîmplător. Şansa republicanilor de a recuceri Casa Albă este indisolubil legată de aşezarea discursului politic al candidaţilor pe aşteptările şi cerinţele electoratului, nu doar din propria tabără ci, mult mai larg, din zone de contestaţie care nu ţin nici de ideologie politică şi nici de programe electorale. Opoziţia faţă de legile Big Brother este, în America de astăzi, un fapt social care transcende limitele afilierilor politice. Singurii apărători, cei care nu s-au mişcat de pe poziţii, sunt reprezentanţii instituţiilor "beneficiare", diferitele servicii de informaţii şi "purtătorii lor de cuvînt" în spaţiul politicii parlamentare.

Vestea bună, care rezultă din această reacţie este, desigur, reafirmarea vitalităţii democraţiei americane. Un spaţiu special, atît din perspectiva quasi imuabilelor prevederi constituţionale, cît şi din cel al capacităţii de examinare şi re-examinare critică a oricăror politici şi decizii, chiar dacă ele sunt intitulate "Act Patriotic". Desigur, nimeni în Statele Unite, cu atît mai puţin un candidat la funcţia prezidenţială nu îşi poate permite să lase măcar impresia, ori o umbră de îndoială asupra angajamentului său faţă de securitatea naţională şi temele ei adiacente. Nici un om politic nu poate aspira la succes, în Statele Unite, propunînd legi şi soluţii care ar submina capacitatea şi forţa de acţiune a instituţiilor specializate, menite să asigure securitatea cetăţeanului şi a ţării. Dacă Rand Paul a ales această cale extremă pentru a-şi face public punctul de vedere, atunci, dincolo de orice îndoială, el răspunde unei aşteptări publice largi.... foarte largi!

Vestea proastă este aceea că politica şi practica legislativă americană, cea din domeniul securităţii, este confruntată cu o situaţie foarte dificilă. Prin tradiţie, chiar dacă au existat adesea dezbateri, confruntări parlamentare, legile pertinente pentru apărare şi instituţiile de forţă ale Americii au fost adoptate, aproape întotdeauna, în haloul unei înţelegeri trans-partinice, într-un soi de consensualitate, menită să le sublinieze importanţa, dar şi să acrediteze ataşamentul întregii clase politice faţă de obiectivele strategice ale Americii. Un vot negativ al Senatului ar scoate din uz legile "Actului Patriotic" ceea ce, din punct de vedere politic, echivalează cu recunoaşterea şi acceptarea publică a faptului că iniţiatorii şi susţinătorii acestor legi au greşit, că balanţa securitate-libertate este un instrument inadecvat de fundamentare a deciziilor politice într-o democraţie, în sfîrşit, că politicienii şi reprezentanţii aleşi ai democraţiei americane au greşit atunci cînd au adoptat iniţial legile respective. Cum şi cine va purta povara politică a acestor greşeli este, desigur, o altă discuţie. Suficientă este recunoaşterea faptului că legiuitorii au greşit, că nu au acţionat în interesul celor pe care-i reprezintă, chiar dacă nu au făcut-o cu intenţie, ori cu rea credinţă!

Dacă înalţii reprezentanţi din Senatul American nu vor reînnoi valabilitatea legilor din "Actul Patriotic", efectele politice vor reverbera adînc în Europa şi, desigur şi în alte colţuri ale lumii, peste tot acolo unde steagul democraţiei a fost arborat pe catargul instituţiilor de guvernare. Chiar şi în România, mă gîndesc, oricîte lacune şi erori de construcţie ar avea la noi edificiul democraţiei. Aceste legi ar trebui scoase de pe agenda politică şi înlocuite cu subiectul arzător al capacităţii democraţiei noastre de a "livra" societăţii "serviciile şi bunurile" de care are atîta nevoie: decizii ancorate în perspectiva interesului naţional, care nu poate fi diferit de interesele cetăţenilor; acţiuni de guvernare coerente şi eficiente în realizarea programelor susţinute electoral de majoritatea cetăţenilor ţării; înflorirea spaţiului de exprimare şi manifestare a drepturilor şi libertăţilor umane, începînd cu cele fundamentale, universal recunoscute în democraţiile lumii şi sfîrşind cu cele "speciale" care, însă, adugă, nu le restrîng pe cele dintîi. Dacă din America va veni semnul apusului democraţiei tip Big Brother, atunci se poate spune că civilizaţia euro-atlantică nu şi-a epuizat resursele de a face lumea un loc mai demn şi mai uman.