Sindromul românesc

Prima zi a anului a trecut, şi deja suntem europeni. Cel puţin în discursurile politicienilor. Că România este membră a UE e confirmat, dar pentru a deveni europeni mai e nevoie de o transformare pe care am ratat-o în mai multe rânduri în ultimele trei secole: despărţirea de trecut. Nici fanarioţii, nici domniile pământene sau regulamentare, nici paşoptiştii, nici comuniştii, deşi fiecare în felul lor au încercat să transforme ţara, nu au câştigat pariul integrării. Doar monarhia constituţională, în cei 72 de ani de existenţă neîntreruptă, a reuşit să înceapă, dar nu a putut să încheie, europenizarea României. Acum, după o pauză de 70 de ani, în care au existat doar câteva momente de speranţă, reluăm procesul. Pentru ca de data aceasta să nu eşuăm avem nevoie de multă încredere. Acelaşi Eurobarometru la care făceam referire săptămâna trecută ne arată o Românie suficient de optimistă pentru a putea reuşi. Ocupăm, în ceea ce priveşte percepţia direcţiei, cu 57%, acelaşi loc întâi cu Lituania. Rămânem optimişti, chiar dacă antieuropenii de mai veche sau mai nouă provenienţă susură orchestrat la urechile, uneori atât de credule, ale opiniei publice poveşti înspăimântătoare despre catastrofa economică, socială, dar mai ales identitară ce se apropie. Dar pentru câtă vreme? Ungaria, optimistă moderat acum o jumătate de an, a trecut la un pesimism rău prevestitor.

Esticii, în general, şi românii, în special, sunt mult mai optimişti decât occidentalii. Vom reuşi însă să exportăm, odată cu forţa de muncă, şi această stare de spirit? Căci în privinţa direcţiei UE, diferenţa dintre Vest şi Est este mai mult decât semnificativă de 23% (doar 29% în "vechea" Europă a celor 15, faţă de 52% în cele 10 state aderate la 1 mai 2004). Ori, dacă Franţa, pivot central al Uniunii alături de Germania până la referendumul din mai, a atins o cotă de doar 22% în privinţa optimismului, devenind cea mai pesimistă ţară europeană (mai puţin cu 7% decât în vara anului trecut), nici celelalte state care o urmează nu sunt mai puţin importante atât în ordine politico-economică, cât şi simbolică. Chiar dacă Anglia este tradiţional eurosceptică, şi nimeni nu e mirat de numărul mic de euro-optimişti, 24%, faptul că şi aici scăderea este de 10% faţă de vara anului 2006, este relevant. Şi dacă şi Germania urmează Franţa, optimismul căzând şi aici, ca în Albion, cu 10%, ajungând la 28%, atunci redemarajul UE va fi dificil. Până şi Luxemburgul, o ţară în general încrezătoare în UE, nu întruneşte mai mult de 29% optimism, în vreme ce Italia, după venirea la guvernare a unui fost Preşedinte al Comisiei Europene, Romano Prodi, ajunge tot la media europeană, 29%, dar cu o scădere de doar 4% faţă de precedentul Eurobarometru. Statele foste comuniste au de îndeplinit mai mult decât o misiune de circumstanţă, iar redescoperirea tradiţiei central-europene ar putea deveni o şansă în relansarea UE.

În condiţiiile în care politicienii sunt prea puţin dispuşi să îşi asume riscuri, revine societăţii civile sub toate formele sale (civice, dar şi sociale, economice sau profesionale) menirea de a compensa oportunismul politic printr-un angajament convingător. Căci, dacă ţările estice sunt premiante în privinţa optimismului, transformarea acestuia într-un curent politic nu a reuşit. Lituania şi România, cum aminteam mai sus, sunt pe primul loc (57%, în scădere totuşi), urmată de Slovenia (tocmai trecută la euro, care, cu 56% rămâne staţionară), apoi Polonia, pe locul al treilea cu 55% (mai puţin cu 3% faţă de vara anului 2006). Să fie oare doar o coincidenţă faptul că aderarea României şi Bulgariei este însoţită de un pesimism în creştere faţă de viitorul UE ? Să fie oare doar o angoasă temporară ? Dar dacă nu e?

Administrarea sentimentelor dinspre şi faţă de UE se dovedeşte o activitate dificilă, cu atât mai mult cu cât unii au descoperit că pot scoate profit din euroscepticism. Exemplul Ungariei este mai mult decât elocvent. Iar România e prinsă pe picior greşit. Diviziunile interne în politică dar şi în societate pot oricând dispersa susţinerea formală pentru integrare, cu atât mai mult cu cât procesul e mai degrabă intuit, decât cunoscut. Riscul ca sindromul românesc al asincroniei sistematice şi atitudinii ostil-antieuropene să recidiveze nu poate fi exclus.