Solilocvii

Ambasadorul american la Bucureşti, Michael Guest, vorbeşte despre corupţia din România, destul de des şi, desigur, niciodată întîmplător. Întrebarea pe care ţi-o pui ascultîndu-l este însă: cu cine vorbeşte onorabilul diplomat? Cui adresează remarcile sale, nu de puţine ori acide, pe aceas-tă temă? Cine este aşadar "andrisantul", vorba lui nenea Caragiale.

Cel mai simplu răspuns este că înaltul reprezentant al Washingtonului se adresează autorităţilor de la Bucureşti. Un motiv, evident, este acela că lor le revine responsabilitatea iniţierii şi punerii în practică a măsurilor legislative şi administrative care ar putea să ştranguleze dezvoltarea în continuare a fenomenului, care a atins de mult proporţii care singularizează România. Un altul, la fel de solid, este că în concepţia ambasadorului american, ca de altfel şi în concepţia larg admisă în organizaţiile care se ocupă de studierea şi combaterea fenomenului, corupţia parazitează domeniul actelor, instituţiilor şi persoanelor publice. În afaceri poţi fi onest sau disonest, poţi să respecţi sau nu contractele, legile, poţi fi loial sau disloial unei companii, dar corupţia rămîne specifică domeniului serviciilor publice, de la cele mai înalte funcţii în administraţia de stat, pînă la ultimul slujbaş plătit din banii publici să realizeze un serviciu comunităţii.

Autorităţile de la Bucureşti nu împărtăşesc, însă, abordarea domnului Guest. Ele continuă să creadă, sau să se facă a crede, că domeniul public este periferic temei corupţiei. Aceas-tă reacţie este, desigur, uşor de înţeles, pentru că, dacă ar accepta punctul de vedere al incomodului său interlocutor, guvernul ar trebui să facă ceva pentru a combate corupţia chiar în rîndurile propriilor funcţionari, colegi de partid, magnaţi şi baroni ai partidului care se înfruptă nestingheriţi din "beneficiile puterii", fără să le pese dacă asta se cheamă sau nu corupţie. Iar atunci cînd îndrăzneşte cineva să-i deranjeze, reacţionează fără să ezite, fiecare în felul lui. O "caracudă" din categoria "primarii noştri-mîndria noastră" aruncă o Niagară de cuvinte, vorbe şi imprecaţii semi-articulate pe toate canalele de televiziune, jurîndu-se că nu fură, deşi fusese demult prins cu raţa-n gură! Partidul aprobă şi-l sprijină în continuare pe împricinat, pentru că "solidaritatea de partid" este, nu-i aşa!, o valoare sfîntă! Dacă cel arătat cu degetul, după ce a fost prins cu cioara vopsită, mîţa-n sac şi alte lighioane necurate asupra lui, este un înalt funcţionar al guvernului, aşa, cam de un "secretar general al guvernului", atunci, într-o primă instanţă, sînt scoase la iveală reacţii indignate, la cel mai înalt nivel, care ar vrea să sugereze omului de rînd că mai degrabă s-ar scufunda pămîntul decît ar fi implicat un asemenea personaj în afaceri murdare. Dacă totuşi şi totuşi, presa, partenerii străini şi instituţiile care sînt cu adevărat preocupate de soarta României continuă să aducă noi şi noi probe ale corupţiei chiar la poarta guvernului, pe dinăuntru desigur, se produce o remaniere cu felicitări şi promovări corespunzătoare. Înaltul funcţionar este azi consilier al aceluiaşi guvern, desigur cu un salariu corespunzător experienţei şi "importanţei sociale a muncii sale". Amin! S-a mîntuit!

Celălalt tip de reacţie al guvernării, la discursul supărător şi insistent al partenerilor noştri de peste ocean privind corupţia, poate fi înclus în categoria "praf în ochi". Se pornesc ca din senin campanii şi se scoate la lumină cîte un caz de poliţist care încă n-a văzut biroul în faţa lui, ori de judecător pe care se aruncă toţi vulturii mega-instituţiilor noastre de combatere a corupţiei. Prilej de a-şi arăta eficienţa în faţa stăpînilor politici şi de a-şi mai face puţină reclamă. Posturile de televiziune au fost invadate de "echipe specializate" de realizatori care fac cu toţii cam aceeaşi emisiune, de parcă ar fi fost colegi de pluton, una în care poliţia incoruptibilă din România îi prinde chiar şi pe poliţiştii coruptibili din cadrul ei, la ore de maximă audienţă! Campaniile astea ţin o zi- două, după care se reintră în normal, pînă se iveşte următorul prilej de zgomot şi vînzoleală "televizivă", care nu convinge pe nimeni, nici măcar pe cei care au fost prinşi cu ocaua mică, de eficienţa luptei împotriva corupţiei.

O altă reacţie din repertoriul înalţilor reprezentanţi ai guvernării, la "scrisorelele de amor" ale ambasadorului Guest, este una de iritare făţişă, ba chiar debordandă! Aici vioara întîi a fost primul ministru însuşi care i-a reproşat ambasadorului cam tot ce se poate reproşa în termeni cît se poate de nediplomatici: că nu ştie ce spune, că n-are voie de acasă să spună ce spune, că ar fi mai bine şi în interesul lui să nu mai spună atît de des ce spune, că n-are decît să-şi bată gura, la urma urmei nu e decît un ambasadoraş, azi aici mîine-n Focşani!, ce mai tura vura, zii domnule pe faţă dacă ai curaj: Sunt eu corupt!

În sfîrşit, ultima şi cea mai semnificativă dintre reacţiile "de apărare" ale guvernării la acuzaţiile de corupţie este de tipul "ce corupţia noastră e mai rea decît a altora"! Iar, pentru a arăta că nu e, primul ministru face apologia modelului de guvernare "Berlusconi", ori arată cu degetul în oricare alt orizont de unde-i sar în sprijin exemplele, cum ar fi recentul caz Jupin în Franţa. Replica e aproape convingătoare: iaca şi surorile noastre mai mari de ginte latină au faliţii lor, noi pînă cînd să nu avem faliţii noştri!

Dacă discursul ambasadorului american cu reprezentanţii guvernării şi ai adminis-traţiei din România rămîne o încercare mereu nereuşită de dialog, atunci încă ar mai trebui să căutăm un răspuns la întrebarea cu cine vorbeşte excelenţa sa, dacă dialogul cu guvernul nu pare a avea prea mulţi sorţi de izbîndă. Bănuiala mea este că în sufletul său, ambasadorul Guest, tot mai speră că înainte să părăsească atît de pitoreştile meleaguri mioritice va reuşi să smulgă o reacţie semnificativă societăţii româ-neşti, oamenilor, celor care se plîng prin toate sondajele de corupţie, fără să-şi penalizeze niciodată responsabilii guvernării.

Deocamdată, dialogurile sale cu noi rămîn simple şi triste solilocvii!