Soluţia crizei - o revoluţie

• Rezervele fracţionare

Reconstrucţia stabilităţii financiare a economiilor Europei a fost abordată pornind de la efectele şi nu de la cauzele crizei instalate în ambientele etatice de iureşul generat de descătuşarea fluxurilor monetare în periplul lor pe căile deschise de globalizare, dereglementare, informatizare şi dezvoltare instrumentală a economiei financiare.

De 13 ani, "mai marii" finanţei pan-europene sub egida Băncii de reglemente (BIS) caută, în opinia mea, lovindu-se unul de altul, să facă faţă crizei financiare - care începută narodnic, n-are sorţi să se-ncheie! - şi să netezească drumul uniunii monetare pe care o patronează către o poziţionare real competitivă a monedei euro în raport cu dolarul american în lumea finanţelor. Concret, sub egida a două autorităţi cosmopolit instituţionale, Basel Committee on Banking Supervision(1) (BCBS) şi European Banking Committee (EBC) s-au negociat şi finalizat trei acorduri programatice, Acordul Basel I (1998 - se introduce raţia Cooke vizând contracararea riscului de credit/de contra-partidă prin conservarea unei cote de capital de 8% raportate la masa creditelor acordate), Acordul Basel II (2004-2008 - se introduce raţia Mac Donough vizând - în completarea raţiei Cooke - măsuri de acoperire/contracarare a riscului operaţional şi a riscului de piaţă) şi Acordul Basel III (2010 - se introduc prevederi cu caracter unitar pentru creşterea calităţii, consistenţei şi transparenţei resurselor de capital, acoperirea riscului de contra-parte, creşterea capitalului tampon, calibrarea dinamică a multiplicatorului de credite, reducerea pro-ciclităţii prin cerinţe complementare de capital şi controlul riscului prin teste de stres, adoptarea unui rate standard de lichiditate asistată de o rată structurală de lichidităţi pe termen mediu şi lung).

Sub egida altor două autorităţi în domeniul "banking"-ului pan-europan, Committee of European Banking Supervisors (CEBS) şi Capital Requirements Directive-Transposition Group ( CRD-TG), cele trei acorduri au fost întregite, co-temporal, prin trei directive europene - Capital Requirements Directive amendment (CRD) - dedicate implementării consolidate - funcţional şi operaţional - a prevederilor acestora în UE (inclusiv, în statele non-euro), CRD II (2006-2009) referitoare la prevederile cuprinse în Acordul Basel I (cerinţele unificate privind fondurile proprii ale instituţiilor bancare, expunerile mari, standardele calitative privind managementul şi titrizarea riscului de lichiditate), CRD III (2009) referitoare la prevederile cuprinse în Acordul Basel II (cerinţele contabile privind fondurile proprii ale instituţiilor bancare, titrizarea expunerilor şi politicile de remunerare) şi CRD IV (2010) referitoare la prevederile Acordului Basel III (cerinţele minime de lichiditate, creşterea calităţii, consistenţei şi transparenţei capitalului de bază, calibrarea şi re-calibrarea multiplicatorului de credite - efectul de levier, contracararea riscului de contra-partidă, măsurile de întărire contra-ciclică a stabilităţii sistemului bancar prin instituirea de capitaluri tampon - capital buffers - dimensionate pe baza scenariilor de "stres VAR", unificarea măsurilor prudenţiale etc.) care - paleative fiind - n-au făcut decât să prescrie şi să întreţină, într-o suită reglementară fără precedent, criza financiară în continuitatea ei inexorabilă şi, delaolaltă, poziţia incertă a monedei euro în piaţa sa de referinţă şi în raporturile venale cu celelalte valute forte, în primul rând cu dolarul american şi valutele forte rămase suverane în Europa (francul elveţian şi lira sterlină).

De ce aceste reglementări şi noi reglementări care vizează întărirea securităţii şi fiabilităţii sistemului financiar, stabilirea de standarde minimale în materie de control prudenţial, difuzarea şi promovarea celor mai bune practici bancare şi de supraveghere şi promovare a cooperării internaţionale în materie de control prudenţial?

Răspunsul direct, fără ocolişuri, este extrem de simplu: pentru că, înlăturarea cauzelor care produc aceste crize - regimul rezervelor fracţionare(2), creaţia ex-nihilo de monedă scripturală (de credit) şi indus-tria instrumentelor de contracarare a riscurilor (industria "hedging"-ului) - ar avea ca efect o implozie a componentei ne-ortodoxe (esenţial para-economice), a economiei financiare şi, implicit, a profiturilor (abuziv cuvenite şi cu atât mai imorale) pe care aceasta le generează, soluţie care, în viziunea finanţei inter- şi trans-naţionale (ultima putere imperială venită la masa conflictualităţii magistrale) este de neconceput!

Într-o încercare de vulgarizare a sacrului pe care-l răspândesc cu bună ştiinţă bancherii, emulii lor politici, experţii în domeniu, omniscienţii şi formatorii de opinie "stimulaţi" ai acestora cu privire la economia financiară, eu îi spun "economia uzurarului", trebuie spus că, pe fond - şi pe şleau - vorbim de devenirea istorică, flagrant confiscatorie, a cămătăriei şi a produsul său, camăta.

Există o anume predispoziţie pentru non-comunicare cu societatea civilă care începe cu "secretul bancar" şi se continuă cu escamotarea faptului că eficienţa - adesea excesivă - a sistemului bancar parvine din monopol, din mecanisme - le-aş zice vulgar venale - şi din exploatarea peste poate a principiului bancar. Cine să explice că profitabilitatea pe care şi-o aproprie băncile este necomparabil "mai mare" decât cea din economia reală?! Că, în bună parte, profiturile provin din inginerii legalizate care au prea puţină legătură cu fructificarea capitalului propriu şi cu veniturile şi economiile populaţiei încredinţate sub formă de depozite băncilor?!

De la apariţia cămătăriei, adică de la devenirea perversă a banilor din "mijloc fiduciar de schimb" în "bun marfar" - o perversitate convocată de raritatea banilor instituită şi întreţinută venal de Puterea etatică în exerciţiu - inventica în domeniu s-a mulţumit până spre sfârşitul secolului XX să dezvolte inginerii şi instrumente financiar-bancare, brodând pe marginea originalului, a cămătăriei clasice!

Devenirea ca marfă a monedei - concret, constituirea instituţională a pieţelor financiare ca platformă sofis-ticat dedicată derulării tranzacţiilor cu hârtii, titluri şi însemne venale de schimb! - a constituit, fără urmă de îndoială, o oportunitate în diversificarea magistrală a pieţelor (financiare şi monetare) şi, implicit, a dimensiunilor Puterii.

Evident, emanciparea finanţei şi exacerbarea puterii ei în domenii conexe n-a înlocuit şi nu va înlocui conflictul deschis (beligeranţa de tip militar); îl dezvoltă doar, pe o altă dimensiune imperială.

Tranzacţiile monetare (prin definiţie interesate de prezent şi de viitorul imediat!) - pe fondul dogmaticii neo- (liberală, conservatoare) care vrea să întrunească într-un tot unitar puterea emanată de "economic" şi de "politic" au devenit odată cu dezvoltarea pieţelor financiare un vector de instaurare a hegemoniei economiei financiare asupra economiei reale, o pegră care prioritizând tranzacţiile cu însemne de schimb şi hârtii de valoare au pus la "colţ" cererea fermă de dezvoltare emanată de economia reală, în primul rând, prin văduvirea de substanţă a fluxurilor de capital pe care aceasta le mobilizează.

Autonomizarea pieţei financiare şi dezvoltarea pieţei instrumentelor de risc sunt flagrant potrivnice capitalizării fluxurilor băneşti specifice economiei reale. Concret, în procesul de solvabilizare a cererii ferme de maximizare a ratei şi masei profiturilor emanată de capitalurile financiare coagulate în centre de putere s-au adoptat mecanisme de întreţinere/mentenanţă care desfid practicile ortodoxe de finanţare a creditelor - din capitalul propriu şi din depozitele atrase (constituite din economii prin amânarea consumului curent) şi care, prin cosmopolitizare, au condus la schimbarea paradigmei "depozitele crează credite" cu paradigma neo-liberală "creditele creează depozite".

Vorbim în primă instanţă de adoptarea regimului rezervelor fracţionare, de creaţia "ex-nihilo" de monedă şi de monetizarea titlurilor de valoare [piaţa secundară înfiinţată şi întreţinută prin operaţiunile de "open market" derulate delaolaltă de băncile magistrale (supra-naţionale), băncile centrale (suverane) şi băncile comerciale (private sau de stat)] şi, în secundă instanţă, de produsele derivate şi de produsele de titrizare [piaţa instrumentelor de contracarare prin asigurare/transfer a riscurilor ataşate capitalurilor de risc]!

În fapt, vorbim de alienarea conexiunii dintre monedă şi consum şi de producţia de monedă marfă pentru piaţa creditului (monetară şi financiară).

Consecinţele imediate convocate direct şi şi mediat de această orientare - preocupantă, peste poate! - a putut fi escamotată până acum, în principal, prin:

- eliminarea "misfit"-urilor din ambientul tranzacţiilor financiare;

- resorbţia "lag"-urilor manifeste în decontarea tranzacţiilor;

- inventică instrumentală (generaţiile III şi IV de derivative) şi funcţională (dezvoltarea demografică a industriei "hedge-fund"-urilor, a "fund of funds"-urilor, titrizare etc.);

- resuscitarea instituţiei datoriei suverane (specifică perioadelor post-belice!);

- instituţionalizare unor cinematici de panoptică a creditului (ex. renunţarea la taxa scontului şi funcţionalizarea ratei dobânzii de politică monetară, rata dobânzii la facilitatea de creditare, rata dobânzii la facilitatea de deposit etc.) şi de control (distrugere) a excesului de monedă aflate în afara băncii centrale (operaţiuni de sterilizare);

- monetizarea creditului ca instrument de "avarie" în restabilirea lichidităţii pe piaţa monetară "în suferinţă" (în fapt, o creaţie "ex-nihilo" de însemne de schimb, posibilă datorită, în primul rând, dotării băncii centrale cu dreptul de a derula operaţiuni de "open market" pe piaţa inter-bancară);

- dereglementarea mediului de schimb orientată spre înnodarea fluxurilor financiare ex-ante încheierii "de facto" a tranzacţiilor.

Pe fondul adoptării mecanismului "rezervelor fracţionare" ca fundament al regimului cinematic (func-ţional şi operaţional) al instituţiei creditului în sistemul inter-bancar (o diacronie flagrantă în raport cu cererea de stabilitate monetară), logica venală aşezată - cu sprijin politic mijlocit şi nemijlocit - la temelia depravării economice şi financiare a proceselor de creditare, susţinută şi de liberalizarea (flotarea) cursului de schimb a consacrat definitiv "începutul sfârşitului".

Faptul că, treptat, industria creditelor a făcut loc industriei "hedging"-ului - industria mecanismelor şi instrumentelor financiare de contracarare prin asigurare/transfer a ris-cului, chiar nu spune nimic ?

Contracararea riscului de piaţă (economic/financiar), aşa numitul "hedging", se realizează în fapt prin contracte venale de asigurare/trans-fer a riscului care se exprimă cinematic în pieţe financiare dedicate (primare şi/sau secundare) şi care...costă!

În optica speculativă, obiectul "hedging"-ului îl constituie instrumentele financiare denominate generic "contracte derivate" care se negociază şi se tranzacţionează pe pieţele la termen şi care, în principal, pot fi clasificate în produse derivate ferme (contracte "future" sau "forward") şi în produse derivate opţionale (contracte "option"). Instrumentul devenit cosmopolit în practica inter- şi trans-naţională este contractul CDS, "Credit Default Swap"-ul!, care - bazat pe comensurarea în puncte de bază a solvabilităţii şi puternic promovat - a devenit un reper de profund interes atât pentru bănci (în evaluarea preţului de transfer a riscului de credit către investitori) cât şi pentru piaţa creditului privat în procesul de finanţare a creditelor furnizor şi a datoriei suverane.

În optica transferului sofisticat, vorbim de "titrizare"(3) (în eng. securitization), respectiv, de prelucrarea elementului de risc (ex. un activ financiar - o creanţă din portofoliul propriu) sub forma unui titlu/instrument financiar negociabil (valoare mobiliară andosată cu activul res-pectiv, "Asset-Backed Security", ABS), cu vânzarea efectivă a titlului originar sau care transferă doar ris-cul legat de activul în cauză (titrizare sintetică).

Saltul paradigmatic s-a realizat odată cu trecerea şi schimbarea centrului de greutate al uzurarului de la industria creditelor propriu-zise la industria instrumentelor de contracarare a riscului constată.

Devenirea prevalentă a instrumentelor derivate în raport cu masa creditelor efective (doar CDS-urile aveau la sfârşitul lui 2010 o piaţă, exprimată în valoarea noţională(4) de pes-te 80.000 miliarde $ - cu aproape 30% mai mare decât PIB-ul mondial(5), excesele instrumentale comise în pieţele financiare (active toxice provenite din titrizare, produse derivate andosate cu indici, ori cu derivative din amonte etc.) au devenit însă, din vectori ai instabilităţii financiare (manifeste în principal sub forma crizelor de solvabilitate, de lichiditate sau, în cazul falimentului unei bănci, prin activarea principiului dominoului în ambientul bancar în care banca respectivă îşi des-făşoară activitatea) factori de recesiune economică şi, în logica adâncirii, de intrare a economiilor suverane, a economiei zonale şi, posibil, a economiei mondiale în depresiune economică!

• Cui bono?

În opinia mea, dat fiind că soluţia reală nu poate fi decât distrugerea excesului de monedă "ex-nihilo" care populează fluxurile de îndatorare, menţinerea regimului rezervelor fracţionare nu foloseşte nimănui! Nici statelor ajunse în proximitatea "default"-ului suveran, nici băncilor comerciale care sunt parte la dezas-tru(6), nici băncilor centrale care ca "lender of last resort" (creditor de ultimă instanţă) vor fi, pe spesele contribuabililor, ţapul ispăşitor şi nici, măcar, intereselor imperiale pe care le emană - trans-naţional - marea finanţă, pentru că reconstrucţia conflictuală a sistemului bancar nu prieşte industriei profitului pe care o păstoreşte!

• Fondul problemei

Interpretarea post-modernă a uzurarului dată de finanţa americană, internaţională şi de marea finanţă trans-naţională, respectiv funcţionalizarea diacronică a creditului în raport cu depozitele populaţiei (economiile capitalizate) şi capitalul propriu al băncilor (contabilitatea lor stă martor faptului că masa creditelor excede copios resurselor proprii şi atrase!) face în continuare prozeliţi.

Menţinerea regimului rezervelor fracţionare, în fapt, invitarea efectului de levier să-şi exprime valenţele în "profitologie" prin monetizarea încrederii este şi va rămâne de rău augur, pentru că,

- pe de o parte, exacerbarea prevalenţei termenului scurt asupra termenului mediu şi lung în creditare va face ravagii prin "creditele furnizor" (ajunse la masa critică, acestea vor prăbuşi - pe termen lung - bunăstarea populaţiei!);

- pe de altă parte, solvabilizarea cererii de profituri pe termen lung prin finanţarea în "regim descoperit" a îndatorării suverane a statelor aflate în nevoie (prin creaţia "ex-nihilo" de monedă potenţată de levier) nu este înţeleasă şi tratată util contra-ciclic, adică, în consonanţă cu starea de avarie pe care o constată şi o amână.

În fapt, finanţarea "în continuare" a creditelor suverane din creaţie "ex-nihilo" de monedă constată - extrem de grav - nu starea de colaps a statelor respective, ci epuizarea capitalului propriu al băncilor şi a economiilor private încredinţate spre fructificare băncilor şi instituţiilor financiare nebancare(7) (depozitele bancare ale populaţiei şi capitalizările realizate de aceasta în fondurile de investiţii, inclusiv - şi cu atât mai periculos - în fonduri de pensii!) în achiziţii de titluri de datorie suverană (pe termen mediu şi lung!).

De fapt, zbaterile - cu incerte şanse de reuşită - pe care le exprimă instituţional acordurile negociate la Basel şi Directivele de implementare în UE (CRD-urile) au ca izvor criza de lichidităţi generată în economia uzurarului de utilizarea exacerbată a lichidităţilor primare real disponibile - mult peste suportabilitatea sistemelor bancare implicate - ca resursă de finanţare a creditelor acordate şi constituite ca datorii suverane. Faptul că minţi descreierate imaginează deja mecanisme şi autorităţi supra-statale de avarie care să gestioneze criza, inclusiv prin limitarea suveranităţii entităţilor etatice care au acumulat datorii suverane, nu mai este o surpriză.

• Ieşirea din criză

Pe fond, insinuarea prin "front-office" şi prin "back-doors" în fluxurile valorii adăugate utile şi acapararea capacităţilor şi capabilităţilor de finanţare a economiei reale printr-o piaţă a creditelor îndestulată din creaţie de monedă şi consolidată prin dezvoltarea în profil trans-naţional - exacerbată agresiv, şi cantitativ şi calitativ - a industriei instrumentelor şi mecanismelor de contracarare a ris-curilor financiare au transformat piaţa financiar-bancară din sursă alternativă de finanţare a economiei reale într-un imperiu colosal care viciază esenţial atât capitalizarea fluxurilor de producţie din economia reală şi repartiţia rezultatului economic final, cât şi decizia politică. Nu mai vorbim de deserviciul făcut pieţei de capital cu care - în procesul de finanţare a economiei reale - se află într-o concurenţă acerbă!

Măsurile şi pachetele de măsuri care se iau - magistral şi/sau local - injecţia masivă de lichidităţi, capitalizări prin etatizări forţate sau prin subrogarea suveranităţii, acordurile inter- şi trans-naţionale pentru recondiţionarea şi completarea reglementărilor (Basel-urile, CRD-urile) nu atacă fondul problemei. În opinia mea, neobservând cu mijloace eficace fondul problemei, măsurile care se pun în operă conservă infecţia cu germenii virulenţi care au generat criza şi nu face decât să amâne cu consecinţe imprevizibile dezno-dământul.

În opinia mea, subliniez, întâmpinarea rostogolirii şi eşuării crizei de lichiditate într-o criză impardonabilă de solvabilitate (în "default"-uri suverane) capătă aceeaşi semnificaţie cu "frecţia la piciorul de lemn" dacă nu se "umbla" în părţile esenţiale ale sistemului de cauze, dacă nu se asumă constructiv eşecul rezervelor fracţionare şi al mecanismelor şi instrumentelor pe care acest regim le-a năşit şi, delaolaltă, restaurarea depozitelor bancare private şi a lichidităţii capitalurilor care andosează unităţile de fond din industria fondurilor de pensii.