Soluţii de criză

Strategia cu care România se pregăteşte să facă faţă cunoscutelor, dar mai ales necunoscutelor crizei economice, care dă năvală peste noi, începe să se clarifice.

Din punct de vedere politic, ne bazăm pe o largă coaliţie care controlează aritmetic o majoritate parlamentară fără opoziţie. Avantajul ar fi acela că Guvernul poate să-şi treacă rapid toată legislaţia anti-criză de care se presupune că ar avea nevoie. Problema este una singură: Executivul constituit nu dă semne că înţelege semnificaţia şi răspunderile asociate conceptului de Guvernare. Formarea propriu zisă a Guvernului nu s-a încheiat nici acum, iar balamucul de la Ministerul Administraţiei Publice şi Internelor este proba cea mai clară că partidele componente ale coaliţiei nu şi-au stabilizat raporturile de forţe, purtînd o luptă surdă în tranşee. Dincolo de numirile la vîrf, Guvernul nu a dat răspuns clar nici la întrebările privind restructurarea sa şi redefinirea modului de funcţionare, la sediu şi în teritoriu. Nu este clar dacă actualul Premier are de gînd să păstreze moştenirea zecilor de agenţii şi structuri parazitare, ori dacă modifică ceva în legătură cu funcţionarea administraţiei sale. Guvernul actual este o construcţie de inspiraţie pur feudală, în care ministerele sunt centrele reale de putere economică şi de decizie, în timp ce primul ministru este un fel de Ioan-fără-de-ţară. Acesta este motivul pentru care, pe vremea cînd era premier, Adrian Năstase şi-a construit cu migală un "guvern propriu", din agenţii direct subordonate cancelariei sale, ajungînd astfel să devină şi el un "feudal" în toată regula, cu castel şi visterie personală, nu doar suveran peste ceremoniale şedinţe de guvern. Guvernul Tăriceanu nu a făcut decît să mai umfle niţel administraţia guvernamentală, lăsînd sistemul intact. Ce are de gînd să facă acest Guvern nu este cîtuşi de puţin clar, pînă la acest moment, dar măsura reducerii personalului, otova, cu 20%, indică mai degrabă intenţia de-a lăsa inerţia să-şi vadă de treabă. Deşi s-a străduit să dea impresia că a intrat cu plugu-n brazdă încă din prima zi, temele atacate în forţă de Guvern sunt în cel mai bun caz periferice, în timp ce temele de forţă - Bugetul şi Planul anti-criză - sunt prea puţin ori rău soluţionate. Dovada cea mai clară este caracterul improvizat al măsurilor anti-criză şi totala lipsă de interes pentru a explica modul în care ele vor fi realizate, ori de a dezvălui consecinţele estimate de iniţiatori. De exemplu: alocarea a 20% pentru investiţii în infrastructură este doar o lozincă, atîta vreme cît nu ştim despre ce infrastructură vorbim: de transporturi, de comunicaţii, urbană, rurală, administrativă, asociată producţiei industriale, comerţului, serviciilor etc. Ori poate că o fi cîte puţin din fiecare! Nu mai vorbesc de misterul lui 20%. De ce nu 22, ori 25, ori 15 sau 18%? Efectele pe care ar urma să le producă în economie acestea importantă cheltuială din bugetul statului rămîn mistere de nepătruns, la fel ca şi cele ale Atlantidei! Se întrevede doar consecinţa de suprafaţă, se vor crea nişte locuri de muncă, respectiv cea bine disimulată, aceste fonduri au nişte destinatari privilegiaţi. Un alt exemplu la fel de elocvent este şi ciudata idee de-a face din izolarea termică a blocurilor de locuinţe un punct al planului anti-criză. De ce nu izolarea şi restructurarea reţelei de transport şi distribuţie de la producător la utilizatorul final? De ce nu refacerea de mult îmbătrînitelor tehnologic şi ciuruitelor de rugină instalaţii din interiorul blocurilor, respectiv izolarea la interior, mult mai puţin costisitoare şi mult mai eficientă caloric? La fel stau lucrurile şi cu celelalte măsuri anti-criză care, altfel, nu au nicio legătură una cu alta. Cu alte cuvinte, avem un Plan, pentru că aşa trebuie, nu pentru că ne-am socotit şi am definit bine problema crizei, ori că ne-am fi ostenit să căutăm între cele multe soluţii ale ei, pe cea mai bună! Situaţia este trasă la indigo în privinţa Bugetului. Guvernul nu s-a ostenit, nici măcar pentru sine, necum pentru noi, să facă o evaluare a impactului asupra economiei şi a modului în care ne va afecta criza. Singura grijă a celor care-au pus pe hîrtie cifrele respective a fost să inventeze noile biruri, ori să le mărească pe cele vechi pentru a fi siguri că Guvernul va putea să cheltuiască sumele pe care tocmai şi-a luat angajamentul că le va cheltui. La asta se reduce totul!

Economia reacţionează la criză, deocamdată, predictibil. Firmele se străduie să îşi reducă cheltuielile, mai ales pe seama reducerilor de personal şi de salarii, iar pe de altă parte se bat pentru a se branşa la singura sursă sigură de venituri - contractele cu furnizorii statului, ori ajutoarele directe de la stat. Firmele mici dispar, serviciile se topesc ca flacăra din candela rămasă fără ulei, în timp ce firmele de producţie se bazează pe restructurări. Activităţile bancare clasice funcţionează inerţial, în timp ce produsele de inovaţie, ca şi creditele, au fost îngheţate. Singura necunoscută este impactul variaţiilor de capital la băncile mamă, asupra sucursalelor locale. Tentaţia transferului de capital către găurile din tezaurul firmei mamă este deocamdată ţinut în frîu, atît de măsurile BNR, cît şi de frica de-a nu pierde bruma de profit creată local.

Pentru gestiunea consecinţelor sociale ale crizei, este evident că nimeni nu are niciun răspuns, plan ori strategie: nici guvernarea, nici managementul economic, nici patronatul sau sindicatele.

În mod tradiţional, nu ne rămîne decît formula consacrată pe aceste meleaguri, cea a supravieţuirii, adunaţi sub stindardul pe care scrie mobilizator: "Scapă cine poate".