Spectacolul crizei şi al ignoranţei

"Un nebun aruncă o piatră în apă şi zece înţelepţi încearcă să o scoată". Acest pro-verb descrie des-tul de bine starea de derută provocată de criza actuală. Fricile şi zvonurile promovate continuu pe toate mediile şi-au pus amprenta atât asupra operatorilor bursieri, cât şi asupra comentatorilor economici, jurnaliştilor, dar mai ales asupra politicienilor. Aceştia din urmă nu ştiu nici încotro să o ia, nici cum să reacţioneze. Spectacolul politicii în vreme de criză ar putea fi privit ca o tristă comedie, dar consecinţele sale sunt cât se poate de dramatice. Căci această criză - dublul produs al ignoranţei şi al aroganţei unei lumi ce se credea, şi se mai crede încă prin unele părţi, indestructibilă - arată cât de fragilă şi imatură este politica actuală.

Iar rezultatul acestor politici este nu doar creşterea inegalităţilor până la nivele de mare risc politic care pun democraţia în pericol (ceea ce îl făcea pe ministrul polonez de finanţe să se gândească la un posibil război în Europa dacă Uniunea şi euro vor dispărea), ci şi adâncirea crizei până într-acolo încât modelul economic este pus în primejdie. Nici un observator cât de cât atent nu mai are as-tăzi îndoieli că această criză nu este doar una conjuncturală, ci una structurală. Iar faţă de o astfel de situaţie este nevoie de o nouă viziune, în primul rând teoretică, dar şi politică. Căci atunci când piaţa şi-a dovedit deja limitele, nevoia unei politici clare şi transparente, care să risipeas-că zvonurile şi să contracareze ignoranţa este mai necesară ca oricând.

În România economia este un fel de apanaj al politicienilor aliaţi cu foştii aparatcici transfiguraţi în capitalişti. Economia românească rămâ-ne şi astăzi prizoniera unui grup de oligarhi. Demagogia politică privind propăşirea clasei mijlocii şi consolidarea democraţiei economice şi-a dovedit eşecul. Căci, dacă începuse să existe la jumătatea deceniului trecut, clasa mijlocie s-a evaporat deja sub arşiţa crizei. Iar transparenţa deciziilor economice cerută de clasa mijlocie ar fi astăzi contraproductivă pentru afacerile celor care au fost şi au rămas la cârma politicii şi economiei româneşti. Politicile de austeritate (promovate la noi la cererea FMI ca un fel de experiment reprodus apoi la scară largă), dar criticate de laureaţi ai premiului Nobel pentru economie precum Stiglitz sau Krugman, nu au făcut decât să afecteze consumul şi creşterea. Iar fără creştere modelul economic nu mai funcţionează.

Puţin contează acestea în Româ-nia! La noi eventualul aport al teoreticienilor este de neacceptat. Ascuns printre fermierii călărăşeni din Vâlcelele, cu care a sărbătorit "ziua fermierului", incitat şi de prezenţa mediei, Emil Boc a enunţat unul din "adevărurile" care exprimă combinaţia dintre orgoliul politic şi atitudinea atotcunos-cătoare: "Nu trebuie laureaţi ai premiilor Nobel să vină şi să ne spună ce trebuie să facem ca să putem avea locuri de muncă. Ce s-a făcut peste tot în lume facem şi noi: orientarea cu prioritate a banilor către investiţii". Şi cum laureaţii premiului Nobel nu au spus ceva anume despre investiţii, ei nu au nimic de spus. În rest, transparenţa politicilor economice, fie ele şi de investiţii, atât de necesară unei economii de piaţă nu este o practică curentă în România. Şi nici n-ar avea cum să fie. Democraţia mimată, care nu mai trece nici măcar micul ecran, nu mai poate acoperi nici ignoranţa economică şi nici aroganţa politică.