Spectrul hiperinflaţiei

Imaginile sunt terifiante. Un individ mătură teancuri de bancnote aruncate pe stradă. Altul lipeşte bancnote pe perete, în chip de tapet. Altul pune pe foc teancuri de bani, pentru a încălzi un cazan. Toate, din vremea hiperinflaţiei.

Una dintre cele mai bune analize ale hiperinflaţiei este lucrarea lui Adam Fergusson, cu un titlu inspirat: "Când banii mor" (When Money Dies). Este vorba despre cel mai cunoscut episod de hiperinflaţie din secolul XX, în Germania regimului Weimar. În acel moment, scrie Fergusson, "banii au ajuns să nu mai fie o sursă de securitate". În 1923, preţurile se dublau la fiecare două zile, iar cea mai "valoroasă" bancnotă în circulaţie ajunsese aceea de 100.000 de miliarde de mărci. Presa relata despre o boală ciudată, care îi afecta pe unii, o adevărată "dambla a zero-urilor", manifestată ca o compulsie de a scrie şiruri nesfârşite de zero-uri.

Inflaţia din Germania a avut proporţii apocaliptice, însă, aritmetic vorbind, nu a fost cea mai rea pe care au cunoscut-o economiile contemporane. Această "onoare" îi revine hiperinflaţiei din Ungaria, din 1946, când valoarea monedei naţionale era anunţată în fiecare zi la radio. Prin aceeaşi zonă, a hiperinflaţiei absolute, a fost şi episodul inflaţionist din Zimbabwe, care a dus, de altfel, la distrugerea completă şi la abandonarea monedei naţionale, în 2009.

Când apare hiperinflaţia? Ce o produce? Am să prezint acum câteva elemente de analiză. Încep cu un factor care nu este economic, ci mai degrabă psihologic şi, ca atare, rareori observat chiar de către aceia care au abordat sistematic chestiunea hiper-inflaţiei.

Hiperinflaţia apare adesea ca o surpriză. Pentru guvernele şi pentru cetăţenii în chestiune, hiperinflaţia este adesea ca o "furtună perfectă" pe care nimic nu o anunţă. Şi de care nimeni nu se teme. Desigur, în unele cazuri a existat mai întâi o alunecare treptată pe panta inflaţiei. Dar hiper-infalaţia este altceva. Este o cădere în abis a valorii banilor. Solul monedei se cască sub picioarele nefericiţilor care au avut nenorocul să se găsească acolo. Nimic nu pare să o pregătească, psihologic vorbind. Nimeni nu a prevăzut-o, nimeni nu s-a pregătit. Nici măcar în state precum Austria, care a cunoscut, în 1922, o hiperinflaţie care ajunsese la 1500% pe an.

Explicaţiile acestui fenomen, de topire a valorii banilor, sunt diverse. Dar, aşa cum spuneam, majoritatea explicaţiilor sunt de natură economică. Sigur, şi factorii politici sunt recunoscuţi, însă într-o manieră generală: război, criză etc.

Lucrurile sunt însă mai complicate. Priviţi la cronologia câtorva episoade de hiperinflaţie: Polonia 1989-1990, România anilor '90, Ucraina 1993-1995, Peru 1988-1990, Iugoslavia 1990-1994. Observăm că hiperinflaţia s-a produs, în aceste cazuri, pe fondul unei reforme a regimului politic. Nu a fost război, extern sau civil, nu a fost nici o insurecţie de masă, nu a fost nici măcar rezultatul unor politici de confiscare revoluţionară a proprietăţilor. Tot ce s-a întâmplat este că un regim a încercat să se stabilizeze printr-o serie de reforme. Iar rezultatul a fost o explozie a masei monetare.

Istoria este aceeaşi. Un regim încearcă să îşi salveze pielea mărind salariile. Plătind subvenţii companiilor de stat. Crescând "cheltuielile sociale".

La început, aceste măsuri par simple "corecţii", mai mult sau mai puţin inspirate. Dar la un moment dat există un punct dincolo de care sistemul basculează. Guvernul trebuie să recurgă la tipărirea de bani. La început, ca o supapă de siguranţă. După aceea, pur şi simplu pentru că nu mai are alternativă.

Ce rol are rata de schimb? Este degradarea acesteia un efect sau o cauză a hiperinflaţiei? Este limpede că, în unele scenarii, hiperinflaţia este cauzată de degradarea ratei de schimb. Acest lucru s-a întâmplat, spre exemplu, la începutul hiperinflaţiei din Germania, ca urmare a unei politici deliberate. De regulă, degradarea aceasta este produsă de lipsa de încredere, pe pieţele interne şi externe, în moneda respectivă.

În orice caz, consecinţele sociale ale hiperinflaţiei merită ţinute minte. Adam Fergusson observa, într-un interviu, că acestea includ şi corupţia. Germania nu fusese până atunci o ţară coruptă. Altă consecinţă este sus-piciunea generalizată. Oamenii văd că unii o duc mai bine şi îşi pun, cu anxietate, întrebări. De unde? Cum se descurcă? Ce "şmecherii" fac?

Altă consecinţă - iar eu aş spune că e chiar un semn prevestitor - este formarea unei adevărate "culturi a norocului". Oamenii încep să fie obsedaţi să joace la bursă, la loterie, la tombole. În fond, de ce nu, atâta vreme cât banii, dacă nu scapi repede de ei, scapă oricum ei de tine?

Câteva concluzii, în termeni generali. O economie nu suportă chiar orice. Există o limită dincolo de care "se rupe căruţa în drum". Un buget în deficit progresiv, o politică monetară laxă, o creştere puternică a valorii unor bunuri de referinţă, lipsa încrederii în monedă: acestea sunt ingredientele panicii.